10, doar 10 titluri – aşa cum e regula pentru suita de texte pe care le propune, de ceva vreme, această rubrică – de la o editură prestigioasă care are un portofoliu foarte bogat, spectaculos sporit în ultimii 4-5 ani.

1. Impecabilă. Este, în mod cert, una dintre cele mai bune şi, deşi relativ mică în privinţa dimensiunilor, cele mai dense lucrări despre Isus – Biografia lui Isus. După Evanghelii. Cartea e scrisă de un nume destul de cunoscut publicului românesc (pentru că nu e prima lucrare în româneşte a acestuia): marele cardinal Gianfranco Ravasi, autorul unei opere impresionante, cuprinzând peste 150 de volume de exegeză biblică şi literară, culegeri de conferinţe, cărţi de popularizare a Sfintei Scripturi. Cartea aceasta este şi nu este un document de istorie: „Uitându-ne la genul literar reprezentat de Evanghelii, vedem că ele nu sunt cărţi de istorie, dar că se ocupă de istoria lui Iisus, citând cuvintele şi faptele legate de persoana sa istorică prin filtrul interpretării datelor de tradiţie ale credinţei”. Ravasi menţionează, de altfel, de la bun început, că exegezele strict istorice dedicate vieţii lui Iisus Hristos sunt, de fapt, foarte rare şi, chiar şi aşa, asupra lor planează această ambiguitate legată de istorie, iar acest fapt are un solid temei în aceea că „miezul creştinismului” este formula (din Evanghelia după Ioan) „Logosul/ Verbul/ Cuvântul S-a făcut trup”; cu alte cuvinte, „divinul se face istorie, veşnicia se întâlneşte cu timpul, infinitul se comprimă în spaţiu”. În sumă, cele patru Evanghelii – ghizi supremi pentru Ravasi – au 89 de capitole (şi 64.327 de cuvinte în greceşte). Plecând de la ele şi revenind des la ele, Ravasi ne demonstrează că a face o biografie justă a lui Iisus Hristos înseamnă a urmări două trasee – „două elemente care vor fi ca doi aştri călăuzitori în definirea miezului Evangheliilor”. Primul: orizontal, istoric – naşterea într-un timp anume, într-un loc anume (de găsit uşor pe hărţile noastre), marile gesturi ale lui Iisus, moartea sa pe colina Golgotei. Al doilea: vertical, orientat spre infinit şi spre veşnicie – „care se arată mai ales în învierea şi în calitatea divină ale lui Hristos, ascunsă în trupul perisabil al unui predicator ambulant şi, totodată, vindecător iudeu”. O carte impecabil şi, plusez cu bucurie, de neocolit.

2. Ultimul interviu cu Alex Ştefănescu. Excelentele Convorbiri pe care Daniel Cristea-Enache le-a realizat – de-a lungul a 49 de runde – cu Alex Ştefănescu reprezintă ultima carte a celui care a fost, cu siguranţă, unul dintre cei mai iubiţi critici literari de la noi. Cartea a fost predată editurii cu numai câteva săptămâni înainte de moartea lui Alex Ştefănescu (25 februarie) şi a apărut în luna mai a acestui an. Într-o excelentă şi emoţionantă evocare, Daniel Cristea-Enache, atât de inspiratul provocator şi mijlocitor al acestei cărţi, notează: „Recitită acum, cartea mi se pare aproape luminoasă, deşi nu aveam cum să evit tema bolilor şi suferinţelor Criticului. El s-a ridicat însă, prin reflecţie concentrată şi prin scris, deasupra lor, făcând rememorare şi portretistică, analiză psihologică şi chiar creaţie tipologică, abordând subiecte dintre cele mai diferite cu o aceeaşi aplicaţie, râzând de lucrurile rizibile, lăcrimând de cele dramatice, dar neplângându-se niciodată de propriile suferinţe. (...) Mai mult decât atât, chiar şi în ecuaţia unei asemenea cărţi în care el era protagonistul, Criticul a făcut în aşa fel încât cu toţii să fim în carte. Cu toţii, adică soţie, familie, părinţi, profesori, mentor, prieteni, colegi, iubite din trecut, admiratori, adversari, scriitori, istorici, gazetari, politicieni, copacii din curtea lui paradiziacă, pădurea din versurile lui Eminescu şi din proza lui Sadoveanu, felul de a fi bucovinean şi cel, la antipod, bucureştean în fine, tot şi toate pulsează, datorită lui Alex Ştefănescu, în această carte a celui pe care l-am numit, fără a greşi, «cel mai iubit dintre critici»”. Arealul tematic al volumului este foarte dens şi generos, iar secvenţe memorabile – pentru că e şi o carte de viziune, e şi un (cum inspirat a formulat Răzvan Voncu) testament moral – sunt din abudenţă, la fiecare pagină. Nu în ultimul rând, volumul acesta este şi o extraordinară declaraţie de iubire pentru literatură şi pentru forţa acesteia. Finalul cărţii e, de altfel, o dată în plus sugestiv: „Numărul de înmatriculare al maşinii mele este B-13-LIT. Unii cunoscuţi mă tachinează, spunându-mi că LIT vine de la «pat» în limba franceză. Ei bine, nu-i adevărat. Vine de la literatură”.

3. Pariaţi pe Pascal! Pierre Lyraud: predă la Departamentul de literaturi de limbă franceză al Universităţii din Montréal. După o licenţă în filologie clasică şi un master în literaturi de limbă franceză la Universitatea Sorbona din Paris, susţine tot aici, în 2020, o teză de doctorat consacrată lui Blaise Pascal: „L’homme passe l’homme”. Figures de la finitude chez Pascal, teză care va fi publicată, într-o formă revăzută, la Honoré Champion: Figures de la finitude chez Pascal. La fin et le passage (2022). E născut în 1992. Ce vreau să spun, de fapt? La această vârstă – 32 de ani a împlinit! – e deja una dintre somităţile franceze în chestiunea operei şi a vieţii lui Blaise Pascal. Pascal – aşa, direct, fără vreun subtitlu – e cartea pe care ne-a dat-o anul trecut, întâi în franceză, apoi în limba română (în aceeaşi colecţie de elită din care face parte şi Isus, mai sus menţionată: e vorba despre colecţia coordonată de Miruna Tătaru-Cazaban, Interior intimo meo), fix în anul în care s-au împlinit 400 de ani de la naşterea uneia dintre cele mai fastuoase minţi teologice din toate timpurile. „Viaţa lui Blaise Pascal este o legendă. Sau cel puţin devine astfel la foarte scurt timp după moartea sa, când sora lui mai mare, Gilberte, a scris Viaţa domnului Pascal, în care încerca (şi reuşea) să desluşească liniile de forţă ce structuraseră o viaţă scurtă, însă extraordinar de bogată, şi să preschimbe biografia unui om în relatarea exemplară a unei vieţi creştine menite admiraţiei şi meditaţiei, altfel spus, în legendă. Nu există nimic mărunt în această viaţă intensă. Urmărind itinerarul propus de Gilberte, descoperim un conflict permanent sau o înlănţuire neîncetată între ştiinţă şi inimă, raţiune şi credinţă, lume şi dezgust faţă de lume. (…) Prin această Viaţă, neîndoielnic cu majusculă, prin cele câteva scrisori păstrate de la el şi alte câteva mărturii de familie, apare în sfârşit chipul lui Blaise Pascal, care nu se lasă văzut decât în reprezentări postume. (…) Documentele biografice pot lămuri condiţiile de elaborare a operelor, în vreme ce operele ne permit să precizqăm, păstrând distanţa necesară, anumite opţiuni de viaţă”, ne spune Pierre Lyraud. În parafrază la celebrul pariu pascalian: volumul lui Pierre Lyraud e un pariu care nu poate fi pierdut de oricine alege să îl facă.

4. Şarm & diplomaţie. La data la care a apărut prima ediţie a cărţii despre care va fi vorba în secvenţa următoare, receptarea mărturiei diplomatice excepţionale pe care o conţinea (şi pe care, desigur, continuă să o conţină) acest volum a fost minimală. Aş spune mai mult: chiar nedrepată în raport cu ce era acolo. Cartea despre care e vorba: Legătura de chei, o mărturie diplomatică a lui Teodor Baconschi într-o conversaţie admirabilă cu Armand Goşu. Volumul de faţă – apărut la mai bine de un deceniu distanţă faţă de prima ediţie – reprezintă, aşadar, mai întâi o recuperare care repară şi un act de nedreptate (în materie de receptare) şi, mai apoi, întregirea unei confesiuni cu un binevenit exerciţiu al distanţei la purtător. Pentru că: ediţia actuală are mai mult cu câteva zeci de pagini decât anterioara şi pentru că tensiunea bună a conversaţiei se menţine intactă. „Cititorul acestei cărţi – prezentă acum sub forma ediţiei sale definitive – va descoperi în ea atât fapte atent contextualizate, cât şi percepţii menite să contureze imaginea diplomaţiei noastre din ultimele decenii. O imagine nelipsită de contraste dramatice, de lacune structurale şi victorii de etapă, dar şi o implicită oglindă a societăţii în care trăim. Dialogul cu Armand Goşu evocă la început amintiri şi suscită analize «la cald», formulate imediat după exercitarea mandatului meu ca ministru de Externe, fiind completat printr-o cronică a ceea ce s-a petrecut semnificativ, în ţară şi în lume, din 2012 până azi. Dacă în prima parte apar ca «om de acţiune», în cea secundă mă manifest ca scriitor revenit la ale sale, în căutarea lucidităţii sapienţiale fără de care niciun parcurs biografic nu devine întreg.” – (ne) spune personajul principal al cărţii, Teodor Baconschi. Bonus: e a doua carte de interviuri publicată la Spandugino de un profesionist (şi) al dialogului (în 2023, Dificila regăsire a virtuţii. Un dialog despre Europa seculară, eroismul ucrainean şi sfârşitul imperiului rus, un dialog cu Alexandru Gussi); de asemenea, tot la Spandugino, în colecţia „Distinguo”, dl Baconschi are o admirabilă serie de autor care adună numeroase cărţi, în 5 volume masive.

5. De referinţă – Marele Cod. „Cartea de faţă îşi propune să fie un comentariu asupra Bibliei din perspectiva unui critic literar. Iniţial, aveam de gând să realizez o trecere în revistă inductivă cât mai completă a imaginilor şi a naraţiunii biblice, urmată de o explicaţie a modului în care aceste elemente ale Bibliei au generat un cadru imaginar – un univers mitologic, cum îl numesc eu –, în interiorul căruia literatura occidentală a funcţionat până către secolul al XVIII-lea şi încă o mai face, în bună măsură. […] Cartea aceasta nu face parte din sfera studiilor biblice, cu atât mai puţin a teologiei; ea exprimă doar întâlnirea mea personală cu Biblia şi în niciun caz nu îşi arogă autoritatea consensului erudit. La întrebarea de ce am scris-o totuşi, nu am un răspuns clar, ci doar o explicaţie pentru modul cum a ajuns ea să existe. Interesul meu faţă de această temă îşi are originea în prima fază a carierei mele de profesor, când a trebuit să predau opera lui Milton şi să scriu despre Blake, doi autori foarte legaţi de Biblie, chiar şi după standardele literaturii engleze.” – aşa sună declaraţia de intenţie (să îi spunem aşa!) a unuia dintre marii Cavaleri din întreaga lume ai Republicii Literelor, totodată unul dintre marii hermeneuţi literari, Norpthop Frye, în legătură cu cartea sa, Marele Cod – Biblia şi literatura, recentissimă apariţie în limba română în colecţia „Perpetuo” (coordonată, în duet, de Miruna Tătaru-Cazaban şi de Bogdan Tătaru-Cazaban) şi în traducerea exemplară a Oanei Fotache. Iată numai o mică exemplificare – ca o degustare despre ce face şi poate face o minte strălucită când „citeşte” un mare autor prin lentila aceasta a „Marelui Cod” – în legătură cu un nume uriaş al literaturii: „La fiecare nivel al schemei lui Dante, înţelegerea Bibliei formează centrul unui întreg mod de acţiune umană. Nivelul literal, ascultarea Cuvântului şi vederea textului, se află în centrul activităţii experienţei prin simţuri, baza întregii cunoaşteri. Nivelul alegoric este centrul raţiunii contemplative, care priveşte lumea din jurul ei drept obiectivă şi deci ca un tip de imagine ce ascunde ceea ce raţiunea poate interpreta.”

6. Umilitate, eşec, înţelepciune. Probabil că, în întreaga lume, la ora actuală – şi, de fapt, de câţiva ani buni – în câmpul reflecţiei de tip filozofic, nu există un român mai bine plasat/situat decât este Costică Brădăţan. Pe scurt: născut în 1971; profesor de studii umaniste la Texas Tech University, SUA, şi profesor onorific de filozofie la University of Queensland, Australia. De asemenea, redactor pentru filozofie şi religie la Los Angeles Review of Books, coordonator a două colecţii de carte, „Philosophical Filmmakers” (Bloomsbury) şi „No Limits” (Columbia University Press), a publicat eseuri şi editoriale în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, TIME Magazine. Cărţile sale, în care pledează pentru o filozofie durabilă, transformatoare prin recuperarea unor surse mult timp ignorate, precum miturile, literatura, misticismul şi istoria artei şi a filmului, au fost elogios întâmpinate şi traduse în numeroase limbi. În româneşte mai are o lucrare – foarte bine primită! –, şi anume: Să mori pentru o idee. Cea mai recentă, cea de la Spandugino: Elogiul eşecului. Patru pilde despre umilitate. „Navigând” în patru cercuri de sens, răsturnând perspectivele şi locurile comune, Brădăţan ne propune o reflecţie care e orientată astfel: „eşecul pune o distanţă între noi şi lume, precum şi între noi şi ceilalţi; o distanţă care ne dă senzaţia acută că suntem inadecvaţi, că nu suntem sincronizaţi cu lumea şi cu ceilalţi, că ceva e nelalocul lui. Toate astea ne fac să ne întrebăm cu gravitate ce loc ocupăm sub soare. Şi ar putea fi cel mai bun lucru care ni se întâmplă: această trezire existenţială este exact lucrul de care avem nevoie dacă vrem să înţelegem cine suntem. Nicio vindecare nu e posibilă dacă nu e precedată de această înţelegere. […] Elogiul eşecului nu urmăreşte deci eşecul ca un scop în sine, ci umilitatea căreia îi dă naştere şi procesul de vindecare pe care-l declanşează. Numai umilitatea – «respectul dezinteresat pentru realitate», cum o defineşte Iris Murdoch – ne va permite să sesizăm ce se petrece. Devenind smeriţi, vom şti că ne aflăm pe calea către vindecare, căci atunci începem să ne desprindem din încâlceala existenţei”. Cartea e, să mai spunem aceasta, deja un mare succes. Un mare succes internaţional despre tema mare a... eşecului.

7. Studii literare exemplare. Va fi, în cele din urmă, un triptic. Deocamdată avem primele două volume. Primul – din seria de Studii literare, marca (inconfundabilă a lui) Mihai Zamfir – a fost dedicat exclusiv literaturii române, şi anume, poemului românesc în proză & introducerii în opera lui Al. Macedonski. Cel de-al doilea – căruia îi vom dedica un scurt zoom – trece graniţele noastre naţionale: e despre formele liricii portugheze & despre imaginea ascunsă, adică despre structura narativă a romanului proustian. În privinţa formelor liricii portugheze, Mihai Zamfir menţionează că „lucrarea de faţă realizează un «model semantic» al liricii portugheze, urmărite în realizările ei semnificative din epoca medievală şi până la Fernando Pessoa. Rezultat al unor preocupări consacrate specificului literaturii lusitane, această carte nu va fi nici pe departe o suită de «impresii asupra literaturii portugheze», deşi, în chip fatal, imaginea ilustrului predecesor nu putea să nu ne urmărească. Propunem doar o contribuţie de stilistică aplicată, alcătuită cu o riguroasă dispunere a mijloacelor şi urmărind, fără iluzii, nu strălucirea discursului critic, ci exactitatea demonstraţiei”. În privinţa structurii narative a romanului la Marcel Proust, autorul monumentalei istorii Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române notează că lucrarea domniei sale „nu este o monografie în sensul obişnuit. Căutând să lumineze o singură problemă de stilistică aplicată – şi anume originalitatea formelor romaneşti la începutul secolului nostru, cu oprire precisă la romanul proustian –, ea are ca obiect o chestiune de lingvistică teoretică, rezolvată cu ajutorul ilustrului exemplu concret. […] La mai mult de jumătate de secol de la dispariţia scriitorului, acest «triptic proustian» vrea să fie o cercetare specializată şi obiectivă, dar nu ne-a părăsit nicio clipă gândul că glosăm pe marginea unei figuri intrate deja în legendă”. În sumă, un spectacol uluitor de analiză, reflecţie, interpretare şi imaginaţie critică ieşit din comun al unuia dintre marile nume ale literaturii noastre actuale.

8. Memoria. Constantin Eretescu – serie remarcabilă de autor cu numeroase titluri la Spandugnio – e coautorul unei definiţii extraordinare a memoriei. O spune/ scrie/ (re)aminteşte şi în cel mai recent volum din suita cărţilor sale – Periscop. Memoriile unui venetic – de la această editură. În cuvintele sale: „Întrebat fiind ce este memoria, un copil a dat o definiţie remarcabilă: My memory is the thing I forget with, a spus, adică, «memoria este lucrul cu care uit»”. În lipsa unei experienţe adecvate, copilul nu putea să-şi dea seama cât de profund reală era observaţia pe care a făcut-o. Pentru asta e nevoie mai întâi să treci prin viaţă, iar apoi s-o chemi la judecată. De-abia atunci constaţi că memoria este, de asemenea, un magazioner lipsit de onestitate. El nu ţine în ordine registrele faptelor trăite. Nu se sfieşte să fure de sub ochii tăi. Să înlocuiască evenimente importante cu altele lipsite de însemnătate. Descoperi, cu surprindere, că hălci mari de viaţă lipsesc de la apel. În locul lor, te întâmpină prelungite perioade de tăcere, ca şi cum nimic din ceea ce s-a petrecut în jur n-a produs vreun ecou, iar inima ta n-a vibrat la nicio emoţie, cu toate că ştii bine că nu poate fi aşa. Iar atunci când îl tragi la răspundere, îţi spune liniştit că a făcut toate acestea spre binele tău. La capătul tuturor vămilor, rămâi în palmă cu o mână de întâmplări la persoana întâi: ele sunt singurele mărturii ale trecerii prin viaţă”. Cartea aceasta, profund personală, cu multe accente melancolice, stilistic impecabilă, pune o suită de repere afective din viaţa – şi opera (şi premisele operei) – lui Constantin Eretescu: „despre o biografie, ca despre orice istorie, pot fi spuse multe lucruri. Unul dintre ele este acela că ea poate fi scrisă la diferite grade de magnitudine. Înmuiatul madlenei în ceaşca plină cu ceai declanşează în Proust amintiri descrise în mai multe volume. În acelaşi timp, istoria omenirii poate fi cuprinsă în câteva rânduri. Un incident mărunt, menţinut în prim-planul memoriei, ia adeseori proporţiile unui cataclism. Văzute prin luneta întoarsă a anilor scurşi, din întâmplări zguduitoare la vremea lor nu rămân adesea decât amintiri incerte.”

9. Securitatea şi viaţa noastră cea de toate zilele. Pe de o parte: „Viaţa noastră cea de toate zilele nu ne-o cunoaştem. Ne trezim, mâncăm, lucrăm, vorbim cu prieteni şi cu necunoscuţi, scriem, citim, ne plimbăm, cumpărăm – toate se învălmăşesc într-o mulţime amorfă de gesturi căreia nici măcar opoziţia dintre timpul liber şi timpul datorat slujbei nu ajunge să-i dea contur. Trăim opac. Din când în când, cu trecerea anilor, un gest, un miros, un sunet, întâlnirea cu cineva, o fotografie ne aduc în minte câte un fragment din ce a fost. Ne oprim, revedem episodul, brodăm vag în jurul timpului pierdut şi revenim apoi la viaţa fără memorie. Iată însă că, în cazul meu, o instituţie de stat, Securitatea, a consemnat cu acribie mecanicistă faţa exterioară a vieţilor noastre – mişcări, cumpărături, întâlniri, convorbiri telefonice, discuţii la restaurant sau pe stradă. În cartea de faţă, notele de supraveghere şi cele informative asigură reaşezarea în timp a unor amintiri pe care nu le mai datam de multă vreme. Prin analogii obscure, firele care le leagă de alte fapte, pe care le-am reţinut fără s-o ştiu, intră în mişcare, dispunând în jurul lor pulberea fină a mărunţişurilor cotidiene”. Pe de altă parte, există „asistenţi de cunoaştere” pentru viaţa noastră cea de toate zilele. Şi unii dintre aceştia sunt mânaţi de cele mai întunecate sentimente şi motivaţii în ceea ce fac. Citatul amplu de mai sus are o autoare: soţia lui Constantin Eretescu, fiica marelui Anton Golopenţia, Sanda Golopenţia. Citatul e preluat dintr-una dintre cele mai cutremurătoare cărţi care prelucrează documente ale Securităţii publicate vreodată la noi, Viaţa noastră cea de toate zilele. Cutremurătoate, şi pentru că documentele cu pricina sunt chiar despre tatăl său, mort în 1951, ca victimă politică, în penitenciarul Văcăreşti. Esenţial: Sanda Golopenţia are o mare operă de lingvistică literară, semiotică, sociologie şi antropologie; aceasta este, parţial, publicată în seria de autor de la Spandugino. Distinsa Doamnă Golopenţia are, de asemenea, o uriaşă & uluitoare operă de recuperare a memoriei tatălui său – cred că una fără precedent. Ei bine, în această ultimă linie editorială, Viaţa noastră cea de toate zilele este o perlă editorială.

10. Îngerii. Jean Daniélou (1905–1974) a fost cardinal (1969), profesor la Institutul Catolic din Paris, membru al Academiei Franceze (1972), eminent specialist în istoria originilor creştinismului şi patristică. Scrierile sale, numeroase, au contribuit esenţial la studierea şi promovarea operelor Părinţilor Bisericii în secolul al XX-lea. Îngerii şi misiunea lor după învăţătura Părinţilor Bisericii e cartea-etalon (ca să nu spun de-a dreptul: iconică!) despre îngeri. Despre ea, autorul ei afirmă că: „totuşi, citindu-i pe Părinţii Bisericii, ni s-a părut că împrejurările epocii lor le-au atras atenţia asupra unor probleme pe care teologia ulterioară nu a mai considerat necesar să le trateze. Trăind în legătură cu mediile iudaice şi într-o lume păgână, participând, de altfel, la cea dintâi expansiune a creştinismului, atenţia li s-a îndreptat mai puţin asupra naturii îngerilor şi rolului lor liturgic, cât asupra misiunii lor în relaţie cu oamenii, în diferitele momente ale istoriei mântuirii. (…) În ce ne priveşte, nu oferim un tratat complet de angelologie, ci un studiu privitor la misiunea îngerilor, întemeindu-ne pe sursele patristice pe care le-am considerat deosebit de bogate pentru această temă. Este clar că teologia primelor secole comporta încă destule tatonări asupra unor chestiuni pe care tradiţia ulterioară avea să le precizeze. Este deci de la sine înţeles că unele formulări pe care le citim trebuie să fie completate şi interpretate în lumina învăţăturii actuale a Bisericii”. Şi, tot el, desigur, despre aceeaşi carte (recomandată şi de Andrei Pleşu, el însuşi specialist în angelologie): „Rolul îngerilor Bisericilor începe, aşadar, cu mult timp în urmă, odată cu misiunea lor pe lângă sufletele încă păgâne. Apoi, acest rol îşi capătă întreaga semnificaţie odată cu pregătirea Botezului, în timpul catehumenatului. Regăsim astfel dimensiunea pregătitoare a misiunii îngerilor. Sfântul Ioan Hrisostom ne învaţă că «diaconul îi îndemna pe catehumeni să se roage îngerului păcii»”. Ca şi în cazul volumului despre Isus – ca şi, deşi nu am menţionat explicit mai sus, în legătură cu micro-monografia dedicată lui Pascal –, şi aici, în privinţa marii cărţii a lui Jean Daniélou despre îngeri, se impune formula britanică atât de celebră: it’s a must!