Regie: Matt Brown

Scenariu: Mark St. Germain, Matt Brown, Armand M. Nicholi Jr.

Distribuţie principală: Anthony Hopkins, Matthew Goode, Liv Lisa Fries

Freud, bătrân, bolnav de cancer, morfinoman, este refugiat în Londra, împreună cu familia (în film, apare doar fiica sa, Anna). Suntem în 1939, iar Europa se află sub teroarea războiului, la radio se aude vocea lui Hitler, sirenele prevestesc posibile bombardamente. Freud, în apartamentul său care se vrea o copie a celui vienez (da, Freud trăieşte cu nostalgia Vienei şi a gloriei personale de odinioară), primeşte vizita unui lector de la Oxford. Este vorba de C. S. Lewis, bun prieten cu J. R. R. Tolkien, ambii scriitori fiind membri ai grupului literar The Inklings. După convertirea religioasă, Lewis publicase The Pilgrim’s Regress (1933), carte care reprezintă punctul de plecare al dialogului polemic între ateul Freud, om de ştiinţă înfumurat, care are ambiţia de a controla totul (inclusiv propria moarte), combatant redutabil prin inteligenţă, şi credinciosul Lewis, apărător al creştinismului, căutător neobosit al Divinităţii, nelipsit însă de dubii. Meciul verbal despre (in)existenţa lui Dumnezeu se transformă într-o şedinţă de terapie psihanalitică de circumstanţă, numai că doctorul Freud devine el însuşi „pacient”, într-un alternativ schimb de roluri. În acest fel, flashback-urile din viaţa fiecăruia (secvenţe de memorie mai ales traumatică) sparg puţin imobilismul scenei cu cei doi protagonişti, care se dezvoltă în mare parte ca o piesă de teatru. Deşi cu puterile slăbite, Freud (Anthony Hopkins) pare că-l surclasează pe Lewis (Matthew Goode) în discuţie (personalitatea lui dominatoare se manifestă mai ales în relaţia cu Anna), poate şi datorită energiei şi carismei unui actor excepţional (Hopkins a mai interpretat recent un rol magistral în The Father, regizat de Florian Zeller, în 2020). Pe scurt, un film care arată că, dincolo de viziunile şi opiniile diferite despre lume şi viaţă, oamenii pot fi la fel de tulburaţi în faţa suferinţei şi a morţii. Când spune că monstrul e în noi, Freud, mizantropul, se dovedeşte, de fapt, mai fatalist decât credinciosul care vorbeşte despre liberul arbitru. Un paradox, ca multe altele. (G.G.)