Anul Nou care n-a fost (2024)

Regie: Bogdan Mureşanu

Scenariu: Bogdan Mureşanu

Distribuţie: Adrian Văncică, Nicoleta Hâncu, Emilia Dobrin, Iulian Postelnicu, Mihai Călin, Andrei Miercure, Ioana Flora

Imagine: Boróka Biró şi Tudor Platon

Montaj: Vanja Kovacevic şi Mircea Lăcătuş

Scenografie: Iulia şi Victor Fulicea

Costume, machiaj, coafură: Dana Anghel, Iulia Roşeanu şi Domnica Bodogan

Director de casting: Viorica Capdefier

Producţie Kinotopia, România, în co-producţie cu: SRTV (Societatea Română de Televiziune), Nomada Solo (Ada Solomon), All Inclusive Films, Serbia (Vanja Kovacevic ), şi Chainsaw Europe (Viorel Chesaru)

Producători executivi: Irina Enea, Bogdan Luca şi Adriana Bumbeş

Producători asociaţi: Theo Nissim, Claudia Nedelcu Duca, Dan Burlac, Adrian Văncică

Proiect cultural finanţat de: Ministerul Culturii, Centrul Naţional al Cinematografiei, Institutul Cultural Român, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, DACIN SARA, UCIN

Realizat cu sprijinul: Creative Europe Media

Parteneri: Conceptual Lab by Theo Nissim, NORD, Grupul Medical Provita, BDG, Liliac, Cinema City, Emergency Medical Home, Fan Courier, Happy Cinema

Mulţumiri: Electrecord, Universitatea Politehnică Bucureşti, Compania Municipală Parking, Fundaţia 9 BRD, Teatrul Nottara

Partener media principal: Radio Guerrilla

Premii (până în februarie 2025)
Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia (2024)
• Cel mai bun film (secţiunea Orizzonti) – Bogdan Mureşanu
• Trofeul FIPRESCI (secţiunea Orizzonti) – Bogdan Mureşanu
• Authors under 40 „Valentina Pedicini” – Menţiune specială pentru imagine – Boróka Biró
• Trofeul Bisato d’Oro pentru scenariu – Bogdan Mureşanu
Festivalul Internaţional de Film de la Cairo (2025): „Piramida de Aur”

Anul Nou care n-a fost, regizat de Bogdan Mureşanu, nu este un film despre Revoluţie, ci despre comunism, mai precis, despre ultimele zile (20 decembrie 1989 şi dimineaţa de 21). Cred că succesul lui se datorează faptului că nu e nici excesiv de caricatural, nici integral dramatic, deşi atmosfera psihologică e apăsătoare şi cenuşie, dominată de frică. E un film realist (reconstituirea minuţioasă a detaliilor epocii „de aur”, de la decoruri, vestimentaţie, limbă de lemn, muzici, până la ţesătura socială şi instituţională) care sfârşeşte, cu tensiunea în crescendo, simbolic (petarda muncitorului e doar simbolul exploziei unei mămăligi aflate deja sub presiune; chiar dacă neverosimilă, ea spune că, de fapt, orice mică distorsiune putea atunci declanşa revolta). Nu există eroi aici, doar gesturi disperate ale unor oameni care şi-au atins limita (in)suportabilului. Dedublarea epuizeză psihic. Şi toţi (supra)vieţuiau dedublaţi, într-un sistem în care „unul din zece e securist, unul din patru e turnător”, nimeni nu se simţea în siguranţă, nici măcar lucrătorii Securităţii (şi ei se controlau unii pe alţii). În reţeaua feliilor de viaţă intercalate, nucleul epic al Cadoului de Crăciun (scurtmetrajul din 2018), comico-dramatic, rămâne cel mai interesant. Jocul actorilor e excelent, plin de naturaleţe, adecvat fiecărui tip de personaj. Per ansamblu, filmul mi-a plăcut (şi nu pentru că referentul istoric îmi e atât de cunoscut, ăsta era, dimpotrivă, un motiv să nu-mi placă). Poate că unora li s-a părut demonstrativ, fiindcă nostalgia sau ideologia le trezeşte dorinţa de a adăuga şi pete luminoase într-o epocă atât de întunecată (dacă ar putea fi însă teleportaţi în lumea aia, cei mai mulţi, îndeosebi cei născuţi în libertate, s-ar sufoca). Până şi potentaţii regimului, care trăiau destul de bine şi în comunism, sunt mult mai prosperi azi (şi mai fără frică). Anul Nou care n-a fost este unul dintre cele mai bune filme româneşti despre perioada totalitarismului ceauşist. (G.G.)