In memoriam Aurelian Zisu

Printre cei care l-au cunoscut pe Aurelian Zisu s-a rostit, cel puţin o dată, expresia „Ce om neobişnuit!”. Cuvintele trimiteau la un anume fel de intervenţie în public, mereu direct şi problematizant, la anumite tăceri, auto-impuse pentru reglarea intelectuală a pornirilor patetice, la o anume instalare în conduita romantică, aceea dominată de voracitatea logicii totul sau nimic. Altfel zis, te frapa, la prima vedere, excepţionalitatea unei firi ale cărei efuziuni ţâşneau în lume la temperaturi ce puteau primejdui atât emitentul, cât şi proximitatea lui. Construind discursul său, liric sau eseistic, ori dând replică, sau chiar peripa­tetizând cu amicii, mimica şi vorba îi erau imprimate de un ceva din registrul urgenţei. Un imperativ absolut i-a subîntins viaţa şi opera, stârnind în cei din preajmă diverse trăiri, toate de neuitat: un sentiment spon­tan de admiraţie pentru crezul său neabătut în forţa misterioasă a artei, o senzaţie a mo­mentului rar, de întâlnire cu sufletul deschis, dar şi o puternică îngrijorare – dacă toate semnele manifestărilor sale ţin de combustia maximă, atunci cât va arde asemenea fla­cără? Mai avea multe de adus, din can­doarea sferei sale ardente, Aurelian Zisu, de regulă suferinţe amplificate de o nevero­similă sensibilitate (citeşte vulnerabilitate), menite să confirme o propoziţie a lui Nietzsche: „Viaţa poate fi suportată numai în termeni estetici”. De unde şi o reverenţă constantă către profesorul său de suflet, Eugen Negrici, care a crezut mereu cu tărie în calitatea de reazem absolut din această aproximare a vieţii. Nu întâmplător, acelaşi profesor i-a îndrumat teza de doctorat a lui Aurelian Zisu, dominican migălită şi strălu­citor susţinută, dedicată unei personalităţi controversate, derutant de complexe, din cultura română, Ion Caraion.

Versurile lăsate nouă de Aurelian Zisu, pe post de amprentare postumă în con­ştiinţa noastră, îşi conţin metoda şi se hră­nesc din incandescenţa facerii lor. Într-un sens, e adevărat, el a scris o poezie de atelier, cu irizări calofile şi cu intertexte de regulă pline de nostalgia armoniei, selectate, în­deobşte, din Eminescu şi din Nichita Stănes­cu. Însă, sub stratul doct al profesorului de literatură se iţeşte drama cotidiană, răzbeşte lamento-ul declanşat de pierderi personale şi, mai ales, un soi de spaimă basculată în curaj frisonant: „Nu pot să râd. Abia pot să respir/ un cutremur pe noapte, o rană de lună, un plâns/ fără ochi, fără stea/ o palee de ceară ce-mi rotunjeşte/ mănunchiul mirării, mănuşa din ea”. Suspendarea râsu­lui din(tre) cele vii nu înseamnă şi evacuarea bunei-dispoziţii livreşti, ca disponibilitate de a face naveta între epoci, mode şi stiluri literare, de la paşoptişti până la onirici şi la îndrăgostiţii, caligrafi de felul lor, de ars combinatoria. Căci o rară  mobilitate a aso­cierilor ţinea, iarăşi, de neobişnuitul acestui om clocotitor de idei. Fibra cea mai rezo­nantă, poate, se simte, dincolo de diablerii şi pustiiri sufleteşti, într-o acablantă poemă de dragoste: „Arde un văzduh în tine/ Dar în tine eu nu sunt/ Şi mă arde fără mine/ Alt văzduh, în care sunt/ Ia, acolo, o fântână/  zvârlindu-se încet/ Într-un iad anahoret/ O, te-aş fi ţinut de mână!// O, te-aş fi ţinut de mână/ Şi eu te ţineam de lună/  La de-n firul tău iubit/ Un păianjen isprăvit/ Aruncat şi iarăşi domn/ Aveai tu, iubită-n somn/ Numai pomul n-avea pom/ Între dragoste şi om”.

Ne va lipsi intens prietenul şi creativul profesor Aurelian Zisu, cu tot traseul său de cerber hăituit, cum sună titlul uneia dintre cărţile sale. Celelalte volume vor da seama, în eternitate, pre limba lor, de ceea ce înseamnă – pentru a spicui din generice – neantul, rana, azilul, cămaşa de foră şi, îndeosebi, noaptea.

• Red.