Vivisecţia literară a unei ţări muribunde

3300 de perechi de palme (Editura Trei, 2025) este al treilea roman al lui Augustin Cupşa şi cel mai de anvergură, de până acum. Are o miză grea, memoria istorică a României centenare, reconstituită aproape ca un documentar din secvenţele de viaţă ale unor destine individuale, proiectate pe fundalul unor evenimente istorice importante, de la Al Doilea Război Mondial până la mitingul diasporei din 10 august.

Doi tineri, un jurnalist care vrea, iniţial, să facă un reportaj despre cum s-au schimbat meseriile şi o fotografă ce îşi caută mama dispărută, plus locotenentul Constantin Soreanu (într-o naraţiune paralelă, până aproape de final, unde firele epice se întrepătrund), par personajele principale ale cărţii. Pe lângă reflectorii umani, fotografia, tv-ul, radio-ul, reţelele de socializare sunt tot atâtea mijloace de descriere istorico-socială a unei lumi în derivă. Pentru că adevăratul protagonist este România, al cărei portret se conturează ca o radiografie sumbră a unui tuberculos, într-o continuitate cvasi-ereditară a patologiei. Pare că se moştenesc atât traumele, cât şi privilegiile, de la o generaţie la alta. Revoluţia din decembrie 1989 nu a adus cu adevărat o primenire social-politică, ci o adaptare cameleonică a vechilor nomenclaturişti şi securişti la „democraţia originală“ şi la „capitalismul de cumetrie“, fiindcă „angrenajul îşi produsese o clonă mai mică, mediul privat, care se hrănea din trunchiul său ca o coroană de vâsc“.

Augustin Cupşa are un extraordinar spirit de observaţie, mergând până la detaliul nesemnificativ, şi un seducător simţ poetic, de parcă ar vrea să cotropească întreaga realitate. Proza lui este minuţioasă şi extrem de senzorială (în privinţa asta seamănă, de pildă, cu cea a Andreei Răsuceanu): „Prin plafonul de sticlă al gării lumina cădea pieziş, îngreunată de praful de moloz şi de funingine din dărâmături, o dantelă de culoarea apei cu leşie, punctată din loc în loc de picături de ploaie care plesneau pe acoperiş şi făceau în jurul lor câte un crater cu margini zdrenţuite, stropii îşi uneau prelungirile şi desenau hărţi suprapuse. Ploaia, însă, cu adevărat, întârzia să vină, norii se întindeau ca o pânză murdară pe deasupra oraşului care încă fumega şi pe peron căldura devenise aproape înăbuşitoare“. O scenă de disecţie a unui cadavru devine aproape o pagină de poezie, aşa cum întreg romanul reprezintă vivisecţia literară pesimistă a unei ţări muribunde (în primul rând) moral (nu întâmplător, una dintre cele mai prospere „meserii“ e cea de video-chatistă). Poate simbolică e şi scena cu prepararea unei colive, mai pe la începutul cărţii.

„Adevărul este o emoţie“, şi asta încearcă să producă şi 3300 de perechi de palme, asta face vederea unui artist asupra lucrurilor deja „văzute“.