Robert Şerban în dialog cu Ioana Ieronim

– Spune ce povesteşti ca să spun cine eşti­ – e un vers care îţi aparţine şi care mă îndeamnă să te întreb: despre ce nu poate povesti nici măcar un scriitor? Ai subiecte sau teme tabu? Ai trăit ceva asupra căruia ai pus un embargou al mărturisirii?

– Teme tabu? Nu într-o lume liberă. Chiar şi sub cenzură ai alegerea de a scrie – pentru a descifra lucrurile, pentru a ajunge tu însuţi la claritate, pentru a sluji – adevărul. Pentru a păstra memoria, a fi mărturisitorul timpului tău, chiar dacă asta înseamnă „scrisul pentru sertar”.

Dar pot fi teme pentru care nu ai apetenţă, pentru care nu eşti dotat. Nu-i este dat oricui să creeze semnificativ în vremuri de o duritate extremă, când „muzele tac”. Şi totuşi asemenea voci există. Sau, nu tuturor poeţilor li se potriveşte, în confesiunea lirică, arta écorché-ului, asumarea unor teritorii care, după o măsură comună a timpului, ar fi socotite tabu. Dar… mai există astăzi în lumea noastră tabu-uri?

O experienţă personală pentru mine, apropo de această temă, a fost hotărârea de a scrie, prin 1985, despre lumea copilăriei mele transilvane din anii ’50, într-un sat multinaţional, predominant românesc-săsesc. O lume din care, la 12 ani, am fost smulsă şi adusă la Bucureşti (ceea ce s-ar numi trauma mea întemeietoare). Multă vreme nu am putut scrie despre asta, fiindu-mi prea dureroasă pierderea. Dar am simţit la un moment dat, tocmai la mijloc de ani ’80, că nu pot amâna încercarea de a păstra în cuvinte imaginea acelei lumi rurale aşa cum o văzusem, la o margine de istorie, aşa cum fusese şi n-avea să mai fie. Având însă în vedere cenzura naţional-comunistă apăsată a acelor ani, am decis de la început să scriu fără intenţia publicării, faţă în faţă cu materia mea, în deplină libertate. Volumul început astfel, Triumful Paparudei, a apărut în 1992.

– Cât de repede ai descoperit ce sau cine te pune în starea necesară de a scrie poezie? Aştepţi sau provoci poezia?

– În principiu, aştept poezia. Şi ea se iscă în nenumărate feluri şi circumstanţe, vine spre tine din natură, cultură, dinăuntru ori printre oameni, din contraste, uimire, paradoxuri, intensităţi. Dintr-o percepţie indistinctă a muzicalităţii lumii cu care te găseşti deodată în rezonanţă. Rezonanţă care se cere tradusă. Tradusă în cuvinte, instrumentele noastre la îndemână, dar niciodată pe deplin îmblânzite. Poezia a venit, neinvitată, către mine în adolescenţă, când, ,de altfel mai toţi colegii mei de la liceul bucureştean scriau poezie. Eu, descinsă recent din Ardeal, consideram asta un fel de afectare şi nu mă tenta deloc rolul de poetă. Dar poezia nu m-a părăsit. A devenit, în timp, un instrument de cunoaştere, maleabil, în măsură a cuprinde tot ceea ce aş avea de exprimat. O unică excepţie avea să vină după 1989.

– Spuneai undeva că nu poţi scrie roman. De unde ştii, ai încercat? Ce calităţi (sau defecte) crezi că ar fi necesare pentru a deveni romancier?

– Am început să scriu un roman, fiindcă materia care mă preocupa se potrivea unui roman. După câteva zeci de pagini, însă, mi-am dat seama că nu mă interesează să duc mai departe acea formă de naraţiune, cu tot ceea ce presupune o desfăşurare romanescă, zonele de „mortar” din eşafodaj etc. A trebuit să caut forma care să mă servească. Şi am transferat acea poveste rurală în poezie narativă. Iar pentru structurarea întregului am luat ca model felul în care Chagall „pune în pagină” satul. Volumul s-a numit Eglogă (titlu ironic), apărut în 1984 la Cartea Românească. După ani, cartea a fost publicată şi în State, sub titlul: Lavinia & Her Daughters: A Carpathian Elegy – în versiunea regretatului Adam J. Sorkin, acest traducător unic în devotamentul lui faţă de poezia românească, stins din viaţă acum, în decembrie 2025.

– Mai toţi scriitorii blagoslovesc scrisul şi îl vorbesc de bine, dar nu puţini dintre ei sunt frustraţi din pricina lui. Ba n-au audienţa pe care-o merită, pe n-au recunoaşterea pe care şi-o doresc, ba n-au banii pe care o asemenea pasiune ar trebui să-i genereze, ba nu sunt înţeleşi cum şi de cine trebuie. Aşa-i că scrisul e şi tristeţe, şi necaz, nu doar fericire?

– Nu mă număr deloc printre cei frustraţi. Scrisul poate fi bucurie spontană ori satisfacţie venind din efortul de a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”. Este un mod de a descifra lumea. Iar răspunsul din partea criticilor sau a unor cititori îmi pare un dar minunat al recunoaşterii, al comunicării, uneori surpriza unui unghi de vedere neaşteptat. Rezervele critice, când apar, fie „nu mă întâlnesc”, şi atunci „nu-i bai”, fie, într-un sens valoros pentru mine, îmi pot clarifica propriile îndoieli latente. N-aş vrea să folosesc cuvinte mari, dar scrisul este celebrare, este slujire într-un templu al limbii, al omenescului. Ceea ce, desigur, nu exclude necesitatea releelor sociale, mediatice etc. care să protejeze existenţa scriitorilor şi să le ofere şansa împlinirii propriului destin. De această susţinere a fost întotdeauna nevoie – şi cu atât mai mult sub presiunea prezentului nostru tot mai amplu tehnologizat.

– Când devine scrisul periculos pentru scriitor?

– Există atâţia scriitori în închisori! PEN Internaţional constată că numărul acestor victime ale conştiinţei este în creştere (China, Iran, Arabia Saudită, Vietnam, Israel...). Lumi în care, sub cenzură, cuvântul liber, cuvântul rezistenţei, chiar şoptit, are o enormă greutate. Şi de aceea poate costa libertatea. Ţara noastră a trecut prin această experienţă, de tristă amintire, slavă Domnului că nu mai este cazul.

– Unul dintre recenzenţii poeziei tale vorbea, la un moment dat, în ceea ce te priveşte, despre „maturitate poetică”. Ce crezi că ar însemna asta?

– Un recenzent poate găsi „maturitatea poetică” citind succesiunea de apariţii... Dar de pe această parte a baricadei, scriind, am sentimentul că sunt un etern debutant. Mă aflu iar şi iar în situaţia de a căuta forma potrivită unei materii anume care mă preocupă la un moment dat. E drept că am pornirea, accentuată cu vremea, să ating, pe cât posibil, o maximă simplitate şi economie a expresiei în poem. Ceea ce ţine, în fond, de „meseria” poetului. M-am întrebat de ce acest impuls şi mi-am spus că, printre altele, poate fi instinctul supravieţuirii: puţinul dorit a fi durabil (în mod ideal esenţa) cu care ne putem refugia la nevoie... Am însă, în rol de consumator, şi plăcerea „obiectelor de unică folosinţă”, risipitoare, mai ales când au energie, fantezie, surpriză, intensitate. Risipa, secretul vieţii!

– A scăzut ori a crescut apetenţa pentru cititul de poezie, odată cu revoluţia gadgeturilor? Citeşti mai multă poezie decât cu ani în urmă?

– Citesc, într-adevăr, mai multă poezie. Doar cine nu o caută nu o găseşte. O adevărata junglă a poeziei, din toate timpurile şi spaţiile. Poezia are loc (tocmai) bine pe gadgeturi. Uneori caut cărţile în spaţiul real, după ce descopăr poeme/ poeţi în spaţiul virtual. Dar vremea noastră este spectaculară, performance-ul, cuvântul vorbit ajung în prim-plan. Îşi au propria estetică şi valabilitate, chiar şi unde, puse în pagină, textele nu (prea)rezistă. Tehnologia primeşte poezia – şi chiar pare că o „salvează” (de la izolare)! Iată o temeinic instalată insta-poezie, cu insta-poeţii săi. Produse inter-media, experimente în dialog cu IA, entuziasmul noutăţii, speranţa unor decantări viitoare...

– Librăriile din România trăiesc nu din vânzarea de carte, ci din cea de papetărie, vinuri, discuri, ceaiuri, cafele şi alte articole... colaterale cititului. Asta întăreşte o evidenţă: cartea e un produs tot mai puţin căutat. Crezi că va exista o resurecţie a civilizaţiei cărţii sau e finalul său?

– Vedem într-adevăr un timp târziu, foarte târziu al cărţii (şi cât de ameţitor de repede s-au petrecut lucrurile!!!). Resurecţia cred că este greu de imaginat: adică revenirea la rolul central pe care l-a avut cartea, în forma în care încă mai umple ziduri întregi de rafturi în casele noastre. Dar, în măsura în care este un final, nu este un final definitiv!

– Eşti şi traducătoare. Am citit o opinie a ta, în revista Apostrof, în care îi (mai) dădeai şanse traducătorului (uman) în faţa celui „inteligent artificial”. Chiar crezi că mai are multe zile traducerea plătită (de editori) în faţa celei gratuite? Fac o paranteză. IA se updatează zilnic, iar într-un răstimp nu foarte lung va fi tobă de carte, de cărţi. Plusez: nu doar meseria de traducător pare că-i pe moarte, ci şi cea de scriitor. Sau mă înşel?

– Este adevărat că IA e tobă de carte şi de cărţi, le poate înghiţi, le-o fi şi înghiţit!, pe toate. Se constată însă că această bulimie de dimensiuni mitologice nu duce la nivelul scontat de funcţionalitate. (Şi se caută, cu nişte costuri nimicitoare, căi spre a atinge acea inteligenţă artificială generală care, în cele din urmă şi în spirit SF, să facă umanitatea ... superfluă!!!)

Gândind cu mintea de acum, fiindcă alta nu-i, rămân la părerea că traducerea literară şi mai ales traducerea de poezie nu poate fi înlocuită de IA. Şi nici meseria de scriitor, dacă prin scriitor înţelegem cel ce foloseşte cuvintele în mod creativ. Dar IA poate, evident, să fie de ajutor, dacă ştii ce să-i ceri şi păstrezi controlul. Câtă vreme, cum mai spuneam, omul poate să „cadă pe gânduri”, nu există maşină care să-l înlocuiască. Dacă editorul coboară ştacheta şi publică traducerea IA cum o fi ea, pentru că e gratuită, de la asta nu-l poate nimeni opri. Să ne amintim cum arătau multe traduceri de romane la noi prin anii 1990, când, pentru un câştig uşor, se tipărea cu grăbire chiar orice bazaconie de versiune pica la îndemână.

În gândirea, acţiunea, sentimentalitatea umană de fapt există du mécanique, nivel la care imitaţia IA poate fi reuşită şi adaugă în plus viteză, cantitate, combinatorie în câmp lărgit. IA este instrumentul creat de om care să-i înlesnească efortul. Dar, cum se ştie, pe tot parcursul istoriei, oamenii au fost modelaţi de uneltele pe care le-au creat (McLuhan). Şi acum se observă deja tendinţe de transformare/ simplificare a expresiei oamenilor, pentru „a se înţelege” cu maşina. Pe mine demult m-a interesat acest aspect al lucrurilor (pe când scriam „poeme electronice”), dar aş vedea ca pe un coşmar faptul de a ne ajusta noi armonicele omeneşti şi a rămâne încadraţi în teritoriul comun om-maşină. Într-un poem inedit, Memorie radioactivă, colegul Dinu Flămând vorbeşte de „mintea noastră semi-castrată” şi de „viaţa noastră plăpândă care va deveni/ o ruşine atavică”, sub imperiul IA. Gândind la angoasa unor simplificări alarmante, terenul era probabil pregătit dinainte de era IA, cum de altfel s-a şi demonstrat printr-o distinsă şi extinsă bibliografie (standardizările de tot felul, radio, film, TV...). Iată cum şi mai de demult, Anton Pann, ocupându-se de istoria şi practica muzicii bizantine, „lesnirea şi uşurinţa regulilor am ales”, cum spune el, simplificând notaţia, ceea ce şi corespundea sensibilităţii auditive a timpului său. Ori, în încercarea de a data vechi manuscrise, atunci când alte mijloace nu foloseau, textul relativ mai „comun”, mai simplu era considerat mai recent.

Dincolo de toate, însă, scriitorii, artiştii rămân păstrătorii plenitudinii spiritului omenesc, într-o ecuaţie în care primesc şi dăruiesc, dar nu pot fi înlocuiţi.

– Am devenit interesată să scriu teatru începând cu anii 1990, fiindcă lumea noastră după căderea totalitarismului şi-a schimbat atât de mult dinamica, a devenit într-o asemenea măsură teatrală şi plină de contraste, încât a fost prima oară când poezia n-a mai fost potrivită pentru materia care a ajuns să mă preocupe, ci teatrul. Am şi tradus teatru, dar aceasta aproape exclusiv la cerere (sunt anglistă), însă cu mult interes de „meşteşugar” şi o foarte mare plăcere de a utiliza oralitatea şi bogăţia de culori a limbii române. Suntem dăruiţi cu o limbă maternă excepţional de expresivă ca instrument de traducere. Merg la teatru şi preocuparea mea pentru teatru mi-a prilejuit experienţe extraordinare, aşa ca oricărui spectator. Apoi, au fost variate ocazii să asist la repetiţii, uneori la întregul demers de pregătire a unui spectacol. Un exemplu timpuriu şi cu totul privilegiat în acest sens a fost Dimineaţa pierdută, spectacolul Cătălinei Buzoianu, după romanul Gabrielei Adameşteanu, spectacol care, aşa ca şi romanul, a făcut Istorie. După câţiva ani, au fost spectacolele la care am fost implicată ca traducător şi prezenţa la repetiţii a putut duce la acordajul fin al unor replici. Ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, cu versiunea Regele Lear a lui Andrei Şerban, pentru distribuţie exclusiv feminină. Asemenea cu spectacolul Eu sunt propria mea soţie, de Doug Wright, la Teatrul Mic, sau Arthur Miller, Vrăjitoarele din Salem, regizor Gordon Edelstein, la Teatrul de Stat din Constanţa ş.a.

– Mărturiseai, într-un interviu acordat TVR, că soţul tău, Ernest H. Latham Jr., e un american profund preocupat de istoria şi cultura ţării noastre. I-a apărut ediţia americană, prescurtată, a volumului său Dosarul de securitate al unui diplomat american, Ernest H. Latham Jr. 1979 – 1987, publicat la Editura Militară în 2017? A terminat monografia despre Rosie G. Waldeck, ziarista şi autoarea cărţii Athénée Palace, hotelul din Bucureştii începutului celui de-Al Doilea Război Mondial, apărută, în traducere, la Humanitas?

– I-a apărut ediţia americană a Dosarului de securitate…, bazat focusul asupra lui ca ataşat cultural american la Bucureşti, în „Epoca de Aur”. La monografia Rosie G.Waldeck, acest personaj internaţional fascinant al secolului al XX-lea, lucrează chiar în acest moment. A strâns un volum impresionant de documente – mai ales amplul ei dosar de la FBI, pe care Ernest l-a obţinut (nu uşor) prin Freedom of Information Act (FOIA). Este interesant de descoperit câtă atenţie se acorda imigranţilor din Germania, chiar şi evrei, de teama că ar putea fi spioni pro-germani, în jurul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ernest practic a descoperit această ziaristă în context românesc – tocmai datorită volumului ei Athénée Palace.

Dar între timp, înconjurat de biblioteca lui de lucru românească foarte diversă şi având resurse la îndemână (Biblioteca Congresului, arhive, inclusiv online), el a continuat să răspundă la variate solicitări pe teme legate, într-o formă sau alta, de istoria României. De exemplu a scris prefaţa la o nouă ediţie a albumului realizat în anii ‘30, la invitaţia guvernului român, de apreciatul fotograf german Kurt Hielscher: parte din iniţiativele oficiale pentru a face mai bine cunoscută România Mare în lume. Albumul a fost iniţial publicat la Leipzig în 1933. Apariţia americană recentă este prima ediţie în limba engleză a acestui splendid album în care fotograful, îndrăgostit şi el de România, a dorit să păstreze pentru viitorime frumuseţi atemporale care, se temea el, aveau să piară. Ernest a mai scris apoi, printre altele, prefaţa la ediţia prelegerilor lui Iorga în America, prilejuite de călătoria în anul 1930 – volum în curs de apariţie în State. O privire asupra relaţiei dintre unitarienii americani şi unitarienii din Transilvania (secolele 19-20) a făcut obiectul unui serial publicat la Magazin istoric…

– Cum e-n America lui Donald Trump? Care e lucrul cel mai demn de povestit unuia care nu o ştie decât de la distanţă şi doar din presă?

– Este o experienţă… neaşteptată, încercarea de instaurare în avalanşă a unui fel de „new normal” cu care nu te poţi obişnui, chiar dacă se spune că se obişnuieşte omul cu de toate. Am venit la Washington ca ataşat cultural în 1992 şi am găsit o Americă, într-o mare măsură, aşa cum nu se vedea din afară. Cu multe însuşiri exemplare, altele decât se postulau/ imaginau de la distanţă. Aici, un oraş deschis, primitor, cu o memorie deloc atât de tânără pe cât se tot spune. Şi dând sentimentul că ceea ce există valoros se afirmă fără complexe. Arhivele Naţionale, de exemplu, au o scară monumentală în faţă, ducând la rotonda monumentală şi ea, unde sunt expuse Declaraţia de Independenţă, Constituţia Statelor Unite, un exemplar din Magna Carta (1297)… Un adevărat templu al democraţiei. M-am gândit de multe ori cum am putea realiza în România un echivalent vizibil, popular, pentru momentele noastre întemeietoare: o afirmarea de sine fără complex de inferioritate şi fără găunos complex de superioritate: în spiritul autenticităţii. De curând am revizitat, la Washington, Arhivele, împreună cu nepoata mea recent liceană, pentru ca să aibă, la rândul ei, experienţa emoţionantă a acestui loc. Rotonda este aceeaşi, într-adevăr. Dar accesul se face acum pe undeva prin spatele clădirii, parcurgând un întreg labirint şi ajungând în cele din urmă, dintr-o parte, să vezi paginile originale care au modelat lumea democratică (imperfectă cum este ea, dar perfectibilă şi demnă de orice efort pentru a o menţine). Nepoata mea, pe bună dreptate, n-a mai putut avea aceeaşi impresie. A găsit mai multe lucruri pentru ea istoric sugestive, în copie, la magazinul muzeului! Casa Albă, care avea cândva un aer destins în jur şi era accesibilă, după reguli stabilite, pentru vizitatori zilnici, este acum înconjurată de tot mai multe şiruri de garduri de tot felul, pe o mare suprafaţă. Hotărârea de a aduce în oraş, din august încoace, gărzi naţionale şi alte formaţiuni militarizate, sub motive fabricate de „pacificare”, a instaurat o anume stare de malaise pe străzi, cu momente de tensiune. Incidentele izolate de violenţă, în contextul acestei prezenţe militare adăugate, ajung eventual la ştiri şi nu sunt caracteristice. Oricum, continuă să fie o noutate cu care nu te poţi obişnui: de exemplu, să treci, pe trotuarul din faţa casei, pe lângă un personaj masiv, în uniformă neagră, cu ochelari negri şi cătuşele clinchetind, atârnate de centură, cu un aer că a ieşit în oraş la vânătoare de oameni. Ori să vezi o formaţiune de vreo 20, în variate uniforme, cu mai multe vehicule clipind din toate luminile de alarmă, care ajung după vreo bună jumătate de oră să aresteze un homeless (cunoscut pe aici! vârstnic şi mereu zâmbitor) din cartierul central unde mă aflu. După ce o fi stat în arest o vreme, omul a reapărut în zonă.

Tocmai am publicat un volum compozit despre (mai ales) anul naşterii mele, sub titlul Născut într-un an cu Republica. Să spun că memoria experienţei noastre româneşti „dinainte” mă face să disting aici, acum, pattern-uri nu tocmai dezirabile.

– Acolo, la Washington, ce anume îţi stârneşte cel mai rapid dorul de România?

– Peisajul natural. Imaginea râului Rock Creek, cu malurile împădurite, care curge pe sub poduri în plin oraş, răspândindu-şi miresmele vegetale. Şi, la fel, colinele de peste maiestuosul Potomac, pe care le văd aproape zilnic, la distanţă. Sunt detalii care fac pentru mine o legătură instantanee cu viziuni din Carpaţi. Dar de munţii în care m-a născut îmi poate fi dor şi când mă aflu la Bucureşti. Altfel, ce să spun, ataşamentul soţului meu faţă de România l-a făcut să îşi organizeze casa mai româneşte decât te-ai gândi să o faci când eşti în ţară. Astfel că, în plin centru al Washington-ului, noi stăm de fapt într-o bucăţică de Românie.

– Pe care, dintre poeziile scrise de tine, ai trimite-o în spaţiu, dacă ţi s-ar cere asta de către NASA?

– Nu m-am gândit la asta niciodată, dar dacă mi-ai pus întrebarea … Poate ar fi o Ars poetica, scrisă de mine în anii ’80 – fiindcă vorbeşte despre o revenire şi descifrare DUPĂ. Un după care speri că va exista ulterior momentului de extremă presiune şi chiar obliterare. La sensul de atunci aş adăuga acum conştiinţa că excesele noastre istovesc planeta ce ne dă viaţă. Dar textul meu şi-ar avea eventuala valabilitate doar alături de poemele altor colegi.

Ars poetica. Poezie pentru când/ eşti miop eşti obosit eşti/ tocit până la urzeală// scrisă cu bidineaua pe zid// vizibilă şi pe întuneric// aşteptând să crească/ undeva cândva/ generaţia spontanee a nuanţelor.