Expoziţia deschisă recent de Iulian Segărceanu la Muzeul de Artă din Craiova, confirmă şi conturează totodată cu limpezime metamorfozele pe care le traversează universul său artistic în ultimii ani.

Cunoscut publicului craiovean de mai multe decenii ca un artist peisagist din familia postimpresioniştilor români care, rămânând obedienţi formelor realităţii, se exprimă printr-o maximă libertate şi spontaneitate a gestului, el îşi afirmă acum cu o maximă determinare intenţia de a cerceta şi în zona deconstruirii totale a formelor realităţii, în formarea unui nonfiguratism gestual. Se simte efortul său de a-şi recontura lumea într-o altă ordine.

Artistul rămâne încă prins între cele două tentaţii la fel de puternice: aceea de a-şi codifica sentimentele într-o viaţă de sine stătătoare a formelor şi exprimarea lor prin eliberarea totală şi aproape necontrolată a energiilor în substanţa ingenuă din care îşi construieşte noua imagine cu gesturi nervoase dar hotărâte. De fapt, această expresie duală în care se manifestă acum Iulian Segărceanu nici nu este atât de diferită pe cât pare. Pentru el pictura a fost şi este în continuare rezultatul unui gest spontan al cărui ţel este actul în sine de materializare a unor stări cu ajutorul materiei colorate. De aceea, privită în ansamblu, opera sa nu este una elaborată, cu o viziune limpede care să ilustreze o idee, un subiect. Ea se construieşte mai degrabă ca expresie a unei trăiri interioare legate uneori de un subiect, un peisaj în speţă, dar care întotdeauna se exprimă în mod direct, fără rafinamente cromatice ce ar presupune, implicit, o detaşare afectivă. Lucrările sale au fost şi rămân în continuare, indiferent de expresia lor vizuală, un inventar al propriilor sale trăiri cenzurate mai mult sau mai puţin într-o formă sau mai curând în expresivitatea gestului şi a culorii.

Atât imaginile sale figurative cât şi cele abstracte sunt întemeiate pe acelaşi tip de discurs de factură lirică în care artistul îşi pictează de fapt propria-i substanţă afectivă din care s-a hrănit întotdeauna creaţia sa.

Cătălin Davidescu

Născut cu darul exprimării prin pictură, Iulian Segărceanu a avut marea şansă să fie „descoperit” şi „în-drumat” – adică aşezat pe un drum plin de mistere, a cărui frumuseţe continuă să o descopere şi acum, după trei decenii de creaţie artistică –, de către un spirit ales, intelectual rafinat şi artist elevat, maestrul Ilie Marineanu.

Conştient de faptul că „pragul” tehnicii picturale trebuie să slujească expresivităţii, Iulian Segărceanu a studiat îndeaproape, ani de zile, citind mult, dar mai ales analizând cu acuitate operele marilor maeştri ai artei româneşti şi universale pentru a descoperi singur valenţele expresive ale fiecăruia, precum şi resorturile intime care le-au declanşat. Dar, dincolo de această „încărcătură”, să-i spunem „culturală”, în care valorile şi consistenţele materiei picturale sunt „configurate” după coordonate proprii, pictura lui Iulian Segărceanu impresionează printr-o mare libertate în tratarea unei teme sau motiv, fiind mereu imprevizibil în surprinderea unor „stări”. Această permanentă ne-linişte artistică, consumată mereu în singurătatea atelierului său de la Branişte, de lângă Craiova, pare a îndreptăţi vorbele lui Ugo Foscolo „Libertatea şi singurătatea sunt acelea care generează creaţia”. De aici dezinvoltura aparentă cu care a abordat în ultimii ani şi pictura non-figurativă sau non-obiectuală care a constituit un segment aparte, surprinzător, în cadrul expoziţiei sale personale, cea mai amplă şi cea mai bine structurată până acum, deschisă de către Muzeul de Artă din Craiova în această primă parte a anului. Numai cei apropiaţi artistului au intuit în evoluţia sa acest pas hotărâtor către o creaţie sintetică în care culoarea îşi trăieşte propriile-i drame şi conflicte pentru a ajunge la raporturile armonice originare. Rămâne de văzut către ce „orizonturi” vizuale şi expresive va fi condusă pictura sa după ce îşi va fi încheiat „itinerariile” sale europene şi introspective.

Florin Rogneanu