«Mi se pare că menirea artei este aceea de a pune întrebări şi nu de a propune răspunsuri, răspunsuri care mi se par, cel mai adesea, suspecte, sau chiar periculoase », explică Michael Haneke, vorbind despre filmul său prezentat anul acesta la Cannes, «LE RUBAN BLANC» (SO–CO, Germania, Palme d’or). Cu toate acestea, ambiţia filmului său este de a explica apariţia nazismului: rigiditatea educaţiei copiilor îi conduce în a se autoproclama drept cavaleri justiţiari, fiind gata de a servi idealul hitlerian. Haneke crede că deţine, astfel, una din cheile genezei totalitarismului, dar alte raţiuni, cel puţin la fel de importante, explică urcarea naziştilor la putere, după dezastruosul Tratat de la Versailles, tratat care adaugă, la înfrângerea armatei germane, umilirea unei întregi naţiuni. Filmul este de o deosebită calitate formală, deşi justificarea realizatorului de a fi recurs la o peliculă alb-negru lasă loc de perplexitate: ascultându-l, nici un film istoric, de dinainte de inventarea mediilor moderne, nu ar trebui filmat în culori. Propunere excesivă, care condamnă toate filmele istorice la monotonia unei tehnici desuete. Dar lucrul cel mai deranjant a fost alegerea lui Isabelle Huppert preşedintă a juriului şi prietenă a lui Haneke, cu care a obţinut în 2001 un premiu de interpretare pentru «Pianista», după romanul lui Elfriede Jelinek, acordându-i „La Palme d’Or“.

În «Pianista», Isabelle Huppert practică automutilarea. In ANTICHRIST (Lars Von Trier, SO-CO, Danemarca) corpurile sunt de asemenea maltratate, cu o violenţă respingătoare şi ostentativă, presupusă a fi replica dramei trăite de părinţi, care îşi lasă copilul fără supraveghere pentru a se deda unui coit, realizatorul insistă asupra acestei scene, în localul rezervat spălării lenjeriei (secvenţă tot în alb-negru !). Acest act de lubricitate se termină prin moartea copilului. Abandonându-se apoi misoginiei sale, pe care nu reuşeşte să o refuleze, Lars Von Trier îşi arată limitele creaţiei sale şi mai ales sechelele unei depresii a cărui victimă este de doi ani. Cuplul din film încearcă, într-adevăr, o terapie, refugiindu-se într-o cabană înconjurată de o natură, care devine din ce în ce mai ostilă, fapt care îi va incita la acte din ce în ce mai smintite. Acest delir paranoic, dubios, nu l-a împiedicat pe Lars Von Trier, cu ocazia conferinţei de presă, de a se autoproclama cel mai bun realizator din lume! Din fericire, prestaţia actorilor William Dafoe şi Charlotte Gainsbourg salvează filmul de la un total naufragiu. Fragila Charlotte a meritat pe deplin premiul de interpretare feminină.

Iraţionalul a fost unul din firele conductoare ale acestei selecţii. În THRIST, CECI EST MON SANG (Chan-Wook PARK SO-CO, Coreea de Sud), un preot catolic, sud-coreean, participă la un test pentru un vaccin şi primeşte, din greşeală, sângele unui vampir. Nu numai Transilvania poartă blestemul băutorilor de sânge, care nu trăiesc decât noaptea! La această problemă, deja foarte banală, eroul mai adaugă o altă greşeală, ireparabilă, faţă de statutul său de preot: se îndrăgosteşte de femeia prietenului său, care-l găzduieşte (care, şi ea, se automutilează! Aşa ceva nu se inventează !). Dar istoriile de vampiri se termină întotdeauna rău. Ca şi filmul, de altfel.

Ce devine spiritul – sau sufletul – după moarte? SOUDAIN LE VIDE (Gaspar Noé, SO-CO, Franţa) încearcă să răspundă la această întrebare metafizică, antrenându-ne prin Tokyo, sau mai exact pe deasupra oraşului, ţinând cont de mişcările halucinante ale camerei de filmat. Un tânăr american rămas orfan, după un accident rutier, este foarte ataşat de sora lui, dar moare împuşcat de poliţie, care crede că este un traficant de droguri. Spiritul său va încerca, atunci, să repare stricăciunile datorate neglijenţei sale. Gaspar Noé are talentul de a prezenta filme cu o construcţie neobişnuită. În filmul său „Ireversibil“, istoria se derula invers. O (prea) lungă scenă de viol a produs, la vremea respectivă, un adevărat scandal, propulsând-o pe Monica Bellucci, remarcabilă, în faţa focurilor criticii. Filmul a devenit o referinţă. Este puţin probabil ca filmul prezentat anul acesta să aibă acelaşi destin.

Când suntem copii, se întâmplă, adesea, să dorim să fim altcineva. Pe această constatare se construieşte filmul NE TE RETOURNE PAS, (Marina de Van, SO–HC, Franţa). O femeie constată că ea şi lumea care o înconjoară se transformă încet, încet. Sophie Marceau se metamorfozează în Monica Bellucci. Conferinţa de presă a realizatoarei nu a dat, din păcate, mai multe explicaţii pentru decriptarea acestui film. A dat, însă, ocazia ziariştilor de a admira două foarte frumoase actriţe (a fost, în mod neaşteptat, una dintre cele mai lungi conferinţe de presă), actriţe care s-au străduit să asigure un superb photo-call (o şedinţă photo care se derulează pe acoperişul Palatului) şi „une montée des marches“, foarte aşteptată. Coperta revistei Paris Match a contribuit la această agitaţie „people“ (cele două actriţe pozează nud). O altă faţă a Cannes-ului, cea frivolă: business, paiete şi mult zgomot pentru cea de-a şaptea artă. Cu riscul, uneori, de a uita filmele!

NANG MAI („LA NYMPHE“, Pen-Ek RATANURANG, UCR, Thailanda) este una din aceste povestiri onirice propuse aproape în mod regulat la Cannes de către cinematograful thailandez. O tânără femeie este agresată de doi oameni într-o junglă. Corpurile acestora doi sunt găsite mai târziu, înecate. Un cuplu, pe punctul de a se destrăma, ajunge în această pădure. El este fotograf, ea, adulteră. Natura va lua totul cu ea… Este vorba de o nimfă răzbunătoare sau, poate, numai o simplă creatură, creaţie a imaginaţiei noastre? O lentă alunecare spre iraţional.

VISAGE (Ming-Liang TSAI, SO-CO, China) este un film despre cinema. Ca şi filmul lui Almodovar, de altfel. „Visage“ este o interogaţie asupra scriiturii cinematografice, asupra absenţei de inspiraţie şi a dificultăţii de a duce un proiect la termen, atunci când survine un eveniment neaşteptat. (Almodovar pune, însă, accentul pe importanţa montajului). Filmul lui Ming-Liang Tsai este estetic şi deconcertant. Un omagiu adus lui François Truffaut (al cărui actor fetiş, J-P Léaud, ia şi el parte la aventură), filmul propune adesea imagini onirice. Maniera în care realizatorul îşi filmează eroina este excepţională. O secvenţă, de exemplu: timp de câteva lungi minute, realizatorul se străduieşte să pună în valoare suprafaţa pielii Laetiţiei Casta, recurgând la un cub de gheaţă. Filmul, însă, poate agasa prin lungimi de neînţeles, şi mai ales, o scenă care descrie o inundaţie, pe care Charlie Chaplin, probabil, nu ar fi refuzat-o.

Niciodată iraţionalul nu a fost atât de prezent în selecţia oficială de la Cannes. Să fie oare un efect al crizei, care îi nelinişteşte pe creatori şi îi aduce într-o stare de perplexitate, încât eludează lumea reală? Abordarea iraţionalului nu este, însă, suficient de construită pentru ca simbolurile şi parabolele să fie mai explicite.

Criza socială a lumii occidentale şi cea a ţărilor emergente, unde corupţia şi violenţa se adaugă sărăciei economice, nu a lipsit din selecţia de la Cannes de anul acesta.

FISH TANK (Andrea ARNOLD, SO-CO, Marea Britanie, Premiul Juriului) este un film despre distrugerea iubirii în familiile monoparentale şi despre absenţa unei viziuni clare a tinerilor asupra viitorului lor, la începutul acestui secol. Un film frumos, bine construit şi remarcabil interpretat de o foarte tânără actriţă, la primul său rol.

KEN LOACH este o referinţă în cinematograful social englez (Andrea Arnold este pe punctul de a atinge acest statut). LOOKING FOR ERIC (Ken LOACH, SO-CO, Marea Britanie) ne antrenează în universul de îngrijorări şi probleme ale unui poştaş, a cărui viaţă nu se derulează întocmai aşa cum ar trebui. Apariţia eroului său, Eric Cantona, „zeul“ echipei Manchester, îi va reda cheful de a se bate şi îi va oferi ocazia de a-şi regăsi autoritatea de tată şi, de asemenea, îi va conferi o aureolă în ochii primei lui iubiri din tinereţe. Amuzant, sensibil şi foarte reuşit.

UN PROPHETE (Jacques Audiard, SO-CO, Franţa, Grand Prix – („La Palme“ ar fi fost perfect justificată). Fără îndoială, filmul preferat al criticii şi al meu. O reuşită perfectă a descrierii mediului carceral francez, de care nu se poate spune că este la înălţimea ţării Drepturilor Omului. Sau, în ce fel, un mic delincvent analfabet, devine rege al borfaşilor, în mai puţin de şase ani de închisoare!

A L’ORIGINE (Xavier GIANNOLI, SO-CO, Franţa) încearcă să demonstreze că o criză economică şi socială incită oamenii la înşelăciune şi la credulitate: un escroc-erou, fără prea multă experienţă, reuşeşte să organizeze un vast şantier pentru construirea unui tronson de autostradă, fără autorizaţie sau bani. În final, când existenţa sa ia un sens, acela de a-şi ajuta semenii, escrocul se dovedeşte a fi un om cu mult suflet. Lucrul cel mai surprinzător este că filmul se inspiră dintr-un fapt divers autentic.

KINATAY (Brillante MENDOZA, SO-CO, Ins. Filipine). Sumbru, o istorie foarte sumbră despre poliţişti perverşi şi criminali. Se spune că Mendoza ar avea un viitor cinematografic strălucitor. Eu, însă, nu sunt convins că, prezentând astfel de filme imorale, are şanse de a deveni un mare realizator.

SAMSON AND DELILAH (Warwick THORNTON, UCR, Australia, Camera de Aur, pe deplin meritată). Sau, cum o societate occidentală, bogată, face abstracţie de o minoritate, care constituie, totuşi, populaţia autohtonă. Mai mult chiar decât indienii din Statele Unite, aborigenii din Australia sunt excluşii societăţii australiene. Mai rău chiar, sunt dispreţuiţi, jefuiţi, violentaţi (şi violaţi!).

De istorii de dragoste pe Croisette, nu ne putem plânge, pe ecrane, ca şi pe faimoasele trepte roşii. Un singur film cu adevărat frumos printre acestea, cel al lui Jane Campion, care a obţinut deja La Palme d’Or cu „Lecţia de piano“. O trecere în revistă rapidă a emoţiilor de anul acesta...

BRIGHT STAR (Jane CAMPION, SO-CO, Noua-Zeelandă), povestea de dragoste patetică a poetului John Keats pentru vecina lui (foarte frumoase imagini, dar emoţia nu reuşeşte să ajungă până la spectator); CHUNG FENG CHEN ZUI DE YE WAN (Nuits d’ivresse printaničres / Ye LOU, SO-CO, China), aventurile unui cuplu de homosexuali, care încearcă diverse experienţe nefericite; LES HERBES FOLLES (Alain RESNAIS, SO-CO, Franţa, Premiu excepţional – sic!?) rătăcirile sentimentale şi spirituale a doi cincuagenari în plină contradicţie); MAP OF SOUNDS OF TOKYO (Isabel COIXET, SO-CO, Spania) o ciudată poveste de dragoste între un spaniol şi o japoneză, vânzătoare de peşte şi criminal cu plată, care are drept misiune uciderea acestuia, ocazie de a descoperi viaţa tumultuoasă a Tokyo-ului şi de a intra într-unul din faimoasele Love Hotels şi, în fine, LOS ABRAZOS ROTOS (Etreintes brisées / Pedro ALMODOVAR, SO-CO, Spania), o poveste foarte „almodovărească“ despre o dragoste pierdută şi consecinţele sale după douăzeci de ani. Acest film trebuia să fie filmul reînnoirii pentru copilul teribil al curentului Movida, nu este însă, decât reluarea vechilor sale teme, cu mai puţin accent pe homosexualitate şi travestire.

CENDRES ET SANG (Fanny ARDANT, SO-HC, Franţa). Film turnat în România, pe genericul căruia apare o actriţă israeliană foarte talentată, Ronit Elkabetz.

Este un film intens, care descrie cu meticulozitate angrenajul violenţei, în care se complac anumite societăţi umane. Acelea care, în numele onoarei, sunt gata să justifice cele mai teribile crime (în mod abuziv calificate drept crime în numele onoarei!). Există astfel, ţări unde femeile sunt arse cu vitriol, sau arse de vii, sau violate colectiv, pentru „greşelile“ care le sunt atribuite. Nu cu mult timp în urmă, un tânăr indian şi-a decapitat sora, pentru că aceasta fugise de acasă, pentru a se căsători cu un om dintr-o altă castă.

INGLORIOUS BASTERDS (Quentin TARANTINO, SO-CO, SUA) reinventează istoria. Putem jongla cu faptele, putem insera într-un context istoric o istorioară, putem să rescriem istoria, dar pentru a inventa evenimente în totală contradicţie cu realitatea trecută, rămâne o construcţie de imaginaţie, care ţine mai mult de istoria-ficţiune. Istoria-ficţiune poate fi o ocazie de a începe o ficţiune istorică (ce s-ar fi întâmplat dacă...), dar ea nu poate fi concluzia unei naraţii istorice, pentru că, atunci, discreditează toată istoria. Tarantino a realizat un film din punct de vedere tehnic, perfect, iar premiul de interpretare a fost pe deplin meritat (premiu, care recompensează de asemenea dialogurile), dar delirul său istoric îi alterează valoarea.

Răzbunarea, rar constituie un argument pentru un film reuşit. VENGEANCE (Johnnie TO, SO-CO, Hong-Kong) este, astfel, un film perfect inutil, în care Johnny Haliday intră la apă, atât la propriu cât şi la figurat.

TALKING WOODSTOCK (Ang LEE, SO-CO, SUA) încearcă să povestească aventurile unui tânăr, a cărui viaţă va fi tulburată de organizarea, în apropierea motelului familial, a gigantescului concert pop de la Woodstock, în august 1969.

THE TIME THAT REMAINS (Elia SOULEIMAN, SO-CO, Palestina). Aici, realizatorul propune viziunea sa asupra istoriei Palestinei, de la Marea Catastrofă, după cum numesc palestinienii crearea statului Israel în 1948. Un film foarte personal, dar în care nu regăsim spiritul plin de haz al primului său film, „Intervenţie divină“. Adevărata istorie a Palestinei are multe zone de umbră, iar aici apare foarte puţin clară pentru cei care nu o cunosc deja. Un semi-eşec. „Le sel de la mer“, de anul trecut spunea mai mult şi mai bine.

JAFFA (Keren YEDAYA, UCR, Israel). Un film foarte reuşit, în care reîntâlnim numele lui Ronit Elkabetz, în rolul unei mame posesive, care arată că ranchiunile şi urile sunt, din păcate, atât de tenace între evrei şi arabi, încât va fi foarte greu de a găsi o soluţie justă şi durabilă pentru unul dintre cele mai vechi conflicte din lume.

VINCERE (Marco BELOCCHIO, SO-CO, Italia) relatează istoria unei femei, care a fost prima soţie a lui Mussolini, şi care a avut un copil cu el, fapt pe care nu a reuşit niciodată să-l dovedească. Făcând presiune asupra lui Duce, pentru a recunoaşte adevărul, va sfârşi prin a fi internată, împreună cu fiul ei, într-un ospiciu. Amândoi vor muri astfel, închişi într-un azil psihiatric, fără vreo raţiune (dacă nu, o raţiune de stat, şi nu numai). O ocazie, însă, de a revedea, cu oroare, posturile şi strâmbăturile demente ale adevăratului Mussolini. Cum, un astfel de maimuţoi, a putut deveni şeful unui întreg popor? O întrebare care rămâne de actualitate! (Interpreta ar fi meritat un premiu de interpretare, dar filmul a rămas printre acelea uitate din palmares).

TZAR (Pavel LOUNGUINE, UCR, Rusia) Un film foarte neliniştitor, despre puterea absolută şi care prezintă imaginea unei Rusii vechi, înfricoşătoare, unde politica şi religia se aliază sau se învrăjbesc, pe fondul sărăciei şi nefericirii poporului.

Cinematografia românească îşi urmează exaltanta aventură la Cannes. Copleşit de premii, de cinci ani încoace, filmul românesc se prezintă, din nou, cu două filme în selecţia oficială, în secţiunea „Un certain regard“.

AMINTIRI DIN EPOCA DE AUR este un film semnat de cinci realizatori: Hanno HÖFER, Răzvan MĂRCULESCU, Cristian MUNGIU, Constantin POPESCU şi Ioana URICARU.

O critică amuzantă a autorităţii, a cenzurii şi a descurcărelii pe vremea lui Ceauşescu, care a avut un veritabil şi meritat succes printre spectatori şi critici.

POLIŢIST, ADJECTIV (Corneliu PORUMBOIU) vorbeşte despre administraţia de Stat, într-o Românie europeană. Un film despre încetineala serviciilor administrative, despre inutilitatea acţiunilor şi persistenţa comportamentelor moştenite din socialism. Ultimul sfert de oră, unde trei poliţişti polemizează pe baza unor nuanţe din dicţionar, ne aminteşte un alt film 12h08 la Est de Bucureşti.

Această selecţie 2009 a fost foarte promiţătoare la început, pe hârtie, toate filmele părând interesante. Patru realizatori deja „palmés“, alţii care merită să-şi adauge numele la acest prestigios palmares (Ang Lee, Almodovar, Haneke...), alţii care vor fi viitori favoriţi (Audiard, Arnold...), valori sigure (Bellochio, Gianoli, Noé), numeroase nume care anunţau un an magnific. Nu a fost, însă, vorba de nici o capodoperă, nici de vreo descoperire (confirmare pentru Arnold totuşi) dar agreabil de urmărit. Fără îndoială, pentru că această selecţie a reprezentat un subtil echilibru între aproape toate formele de povestiri cinematografice, de la filmul istoric în costume de epocă, la filmul poliţist, sau de la comedia uşoară, la thriller cu tendinţe gore şi de la filmul aproape docu-ficţiune, la povestirea onirică, foarte apropiată de poezie. Şi, chiar un film de animaţie, frenetic, realizat de doi belgieni spirituali, sosiţi pe Croisette în tractor (Vincent PATAR, Stéphane AUBIER) pentru a prezenţa PANIQUE AU VILLAGE (SO-HC, Belgia), povestire abracadabrantă despre Cheval, CowBoy, Indien şi despre vecinii lor, toţi mai agitaţi unii decât alţii. Un hohot de râs aproape continuu, de la început până la sfârşit. În mohoreala actualităţii şi, chiar dacă prefer să vorbesc şi să promovez filme care fac ca lucrurile să avanseze, filmele care denunţă, care explică, un film amuzant nu poate fi decât binevenit.

Notă. SO-C: Selecţia oficială în competiţie; SO-HC: Selecţia oficială în afara competiţiei; UCR: Selecţia oficială Un Certain Regard.