Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită“

        

Paul Aretzu

Spovedania unui învingător

Gabriel Chifu a publicat aproape douăzeci de cărţi, demonstrându-şi vocaţia dublă, de poet şi de prozator. A debutat în 1976, cu Sălaş în inimă, făcând puntea între generaţii, adică previzionând mijloace de înnoire a neomodernismului cu postmodernismul. Au urmat volumele Realul eruptiv (1979), O interpretare a Purgatoriului (1982), Lamura (1983), Omul neţărmurit (1987), Angels and Gods (1992), Povestea ţării latine din Est (1994), La marginea lui Dumnezeu (1998), Bastonul de orb (2003), Lacătul de aur (2004) şi O sută de poeme (2006), alternând, de la un moment dat, cu cele de proză, Unde se odihnesc vulturii (1987), Valul şi stânca (1989), Maratonul învinşilor (1997), Cartograful puterii (2000), Povestirile lui Cesar Leofu (2002), Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită (2004), Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (2007). Se confirmă, astfel, dualismul personalităţii sale, care uneşte fantezia cu rigoarea, ceea ce reprezintă, de fapt, condiţia de bază a constructorului. La fel, coincidenţa se realizează şi la nivelul contrariilor realitate şi idealitate, pe care scriitorul le armonizează cu iscusinţă. O dovadă în plus a acestui fel de sincretism o constituie chiar recenta sa carte Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (Editura Ramuri, Craiova, 2009), în care se recunosc genuri diferite, naraţiunea, poezia, memorialistica, fără ca vreunul să prevaleze. În schimb, în ciuda absenţei numelui autorului de pe copertă, prezenţa acestuia în titlu, ca personaj, vădeşte un mare grad de subiectivitate. Cartea este, în primul rând, o confirmare a faptului că, sub ochii noştri, viaţa se transformă, vrând-nevrând, în literatură. Metoda este cea a totalei sincerităţi şi, aşa cum afirmă Gheorghe Grigurcu, care-l parafrazează pe Evanghelistul Ioan, adevărul este premisa oricărei libertăţi. În fond, avem a face în cazul de faţă cu o veritabilă spovedanie, dar şi cu un text după modelul autobiografiilor unor sfinţi, desigur cu diferenţele de rigoare.

Carte a amintirilor, monologică, o vorbire cu sine, cel de la diferite vârste şi în diferite circumstanţe istorice, oferă în fond un prilej de clarificări, de meditaţii, de evaluare existenţială. Peregrinările sale de veşnic chiriaş îi produc reflecţii pline de un umor trist: „Mă prinde rolul ăsta: în fond, viaţa mea cam aşa se rezumă, un popas provizoriu, mai multe locuinţe şi ceva lumină, ceva simţire, luate cu chirie.” (p. 7). Cele mai multe recuperări, ale unei memorii mai mult afective, se fac din primii ani de viaţă, petrecuţi la Calafat, oraş dunărean, din sud-vestul ţării. Sunt mai ales gesturi, senzaţii remanente, proustiene, mitologii ale copilăriei, secvenţe lirico-narative adunate într-un puzzle: frumuseţea Monicăi, fata unui vecin („Când păşea pe stradă, trupul său făcea aerul să vibreze într-un mod nemaiîntâlnit, muzical. Mergeam în urma ei şi ascultam melodiile lăsate de trupul său, le ascultam ca la radio.” – p. 9), uimirea copilului care are viziunea îngerului păzitor, comportamentul disociativ al oamenilor în timpul dictaturii comuniste („Şi atunci mă despărţeam în două, gata să mă rup: două vorbiri, două chipuri, două vieţi, una a mea şi alta de uz comun.” – p. 15), o abundenţă de vise baroce („Visez că sunt închis într-un diamant şi diamantul e însufleţit, doarme. Visez că mă prăbuşesc în gol, iar eu sunt deopotrivă şi cel care cade, dar şi spaţiul în care are loc căderea. Visez nişte furnici care au desfăcut în fărâme infinitezimale cetatea Ierusalimului şi vin s-o reclădească în creierul meu.” – p. 18-19), obsesia propriului corp – de adolescent, de adult, şi frica de moarte („Corp repede trecător, corp repede trecător, corp repede trecător: bisericuţă însingurată-n câmpie, îngropată de ierburi, ruinându-se tăcută, încet.” – p. 25). Gabriel Chifu scrie aproape aşa cum vorbeşte, simplu, cursiv, ştiind să selecteze întâmplarea cu semnificaţie, să menţină treaz interesul cititorului/ascultătorului, să transforme povestea în poezie, cum, cu multă ingeniozitate şi ingenuitate, a mai reuşit Aglaja Veterenyi. Segmentat, textul pare chiar alcătuit din versete.

Trăitor al luminii, al părţii paradiziace a existenţei, autorul (eul liric/epic este prezent continuu) trece totuşi prin toate ispitirile fireşti: „Cum înveţi din abecedar literele, am învăţat cu ea lecţii grele, extazul, ruperea de sine, beţia de raze, starea de fulger, focul care te mistuie până la sunetele din cuvinte, viaţa ca o cădere fără capăt, plutirea pe dinăuntru, destrămarea. Am învăţat cu ea ce înseamnă să mai ai o inimă şi aceasta să nu bată în trupul tău.” (p. 30). Dar amintirile inocente ale copilăriei sunt cele care domină, cum ar fi imaginea casei fabuloase, de la ţară, a bunicilor, sau a unchiului Nelu, care i-a fost învăţător la şcoala grea a închipuirilor. Tot prin ochi de copil sunt văzuţi câţiva dintre reprezentanţii societăţii din Calafat, profesori, avocaţi (colegi cu tatăl naratorului), medici, dar şi persoane pitoreşti sau figuri politice. Autorul creează impresia că amintirile sunt lăsate să se deruleze la voia întâmplării. Sunt evocate evenimente – istorice sau pur personale –, locuri, clădiri de altădată. Stilul se dezvoltă firesc, fără artificii, fără trenări, schimbând relativ repede scenele, având prospeţime, oferind cititorului, cu fiecare nou episod, raţii de oxigen (candoare, poezie, francheţe). Imaginarul copilăriei anilor ‘60 ai secolului trecut, unul special, este recuperat cu delicateţe, deşi, ca în multe cazuri literare, şi aici, în ciuda aspectelor particulare, avem de-a face cu o tipologie universală, alcătuită din jocuri, vise, combinaţii ale realităţii şi fanteziei, scene de basm. Doar că Gabriel Chifu ştie să le convertească, evitând retorismul ori patetismul, proiectând în toate căldură şi lumină sufletească, gingăşie şi rafinament. Nu nostalgia Paradisului pierdut, pentru că autorul îşi păstrează şi la maturitate sensibilitatea de copil, ci uimirea şi bucuria redescoperirii unei lumi ascunse de trecerea timpului este starea care domină. Se desprind pilde morale, cu caracter exponenţial, ca în cazul miliţianului care îşi pierde simţul realităţii, atunci când câştigă pe neaşteptate la loto. Concluzia, ironică, extrapolează situaţia: „De câte ori asist astăzi la urcuşuri sociale ameţitoare urmate de previzibile prăbuşiri, de înecări neglorioase în penibil, îmi amintesc de păţania cetăţeanului din calafat, cel care, spre nenorocirea lui, câştigase la loz în plic un fiat într-o lume de volgi, pobede şi moskviciuri.” (p.61). Tema centrală, a copilăriei (cea din realitate şi cea din imaginaţie), o atrage de la sine şi pe cea a familiei, a dragostei faţă de părinţi, a tandreţei faţă de soţie şi copii. Mamei, dispărute înainte de vreme, îi atribuie trăsături pline de vivacitate, frumuseţe şi bunătate. Cartea are unele atingeri cu însemnările biografice ale lui Blaga (Hronicul şi cântecul vârstelor) ori ale lui Cioran (Apocalipsa după Cioran).

Revenit în prezent, autorul observă schimbările care l-au afectat, prezintă călătorii, întâlniri cu prietenii, meditaţii legate de funcţia creatoare a lui Dumnezeu, despre viaţa morală, aprofundări ale sinelui, chiar îndoieli privind propria identitate: „Turnat într-un corp eronat, într-o viaţă eronată, în nişte întâmplări eronate, aştept liniştit sfârşitul. Liniştit, cum adică liniştit? Adică, fără speranţă, fără iluzii, tăcut, fără ca măcar să mai visez la ce aş fi putut fi.” (p. 74). Unele capitole se ocupă de întâmplări din comunismul târziu: situaţii jalnice, degradante, dezumanizante care au distrus câteva generaţii de oameni, aservindu-i unor idei absurde, false, care au provocat sărăcie, înfometare, prigoană, teroare, umilinţă. Atitudinile morale, prezente indirect încă de la început, devoţiunea şi puritatea dau lumină şi tărie textului. Autorul însuşi îşi explică demersul: „Peregrin prin trecutul meu, peregrin cucerit de acest drum care se făureşte pe măsură ce înaintez pe el, caut migălos pepitele de aur din memorie, mierea, strălucind în unghere umbrite, lumina incomparabilă ce aşteaptă uitată în creierul meu.” (p. 96-97).

Pe lângă recuperarea unui Gabriel Chifu îndepărtat, al copilăriei inocente şi poetice, cartea se preocupă, mai ales într-a doua parte, de un Gabriel Chifu profund, al curăţeniei şi echilibrului sufletesc, moral. În amândouă cazurile predomină cunoaşterea de sine şi comunicarea cu Dumnezeu, conştienţa propriei dualităţi, drama dostoievskiană a transformării: „Da, multă vreme am păşit pe două drumuri deodată. Da, multă vreme mi-am petrecut nopţile în două paturi deodată. Aşa funcţionam, mărturisesc. Astăzi însă mă strâng de pe unde eram împrăştiat, m-adun în mine însumi. Sunt altul astăzi: împuţinat şi simplu. Bogat în sărăcia mea. Las razele şi vântul să mă spele. Şi pâlpâi, pâlpâi ca o candelă.” (p. 111). Puţini scriitori au avut curajul să-şi pună viaţa în văzul tuturor, cu atâta smerenie şi francheţe (poate Max Blecher, dar la el este vorba de descrierea propriului caz clinic, pe când dincoace e o autoscopie duhovnicească, o ispăşire). Scriitorul nu-şi propune recuperarea copilului luminos de odinioară, ci de a prelungi existenţa acestuia cât se poate de mult, toată viaţa. Neîndoielnic, se poate vorbi şi de un graţios bildungsroman. Carte lirică, plină de o imaginaţie ludică, neobosită, nu ocoleşte nici umorul savuros, ca în cazul ziaristului de provincie, cu metehne comuniste, Vasile Dumitrel, invitat să cunoască oripilanta şi impenetrabila (pentru el) civilizaţie vieneză. Scriitor atent la ceea ce i se întâmplă, scrutându-şi şi judecându-şi faptele, având o onestitate funciară, meditează, de fapt, asupra vieţii şi morţii sale, asupra vocaţiei sale umane. Întors în oraşul de altădată, autorul constată că acesta a devenit o iluzie/un adevăr personal: „Lumea aceea este scufundată în memoria mea, e interioară, e pierdută, fără biata mea aducere-aminte ea nici nu există.” (p. 151).

Se pare că, după căderea comunismului, după marele entuziasm irosit şi după mai multe valuri epice, unele dintre ele precare, tributuri ale unei glorii efemere, literatura începe să se aşeze, să-şi găsească făgaşuri. Anul care a trecut, unul fast pentru proză, se remarcă mai ales prin evocări subiective ale trecutului apropiat (neistoric). Nu vremurile, ci oamenii au stat în centrul atenţiei. Varujan Vosganian a scris, în Cartea şoaptelor, despre drama strămoşilor săi, Cristian Teodorescu, în Medgidia, oraşul de apoi, despre agitata comunitate din locul său natal, Gabriel Chifu despre Calafatul mitului copilăriei. Sunt cărţi total diferite, cu mărci stilistice bine reprezentate, toate însă folosind procedeul retrospecţiei. În cazul celui din urmă, predomină poezia alegoriei. Construită antinomic, având la un capăt raiul copilăriei şi la celălalt înţelepciunea maturităţii şi viziunea morţii, cartea se transformă pe neaşteptate într-o elegie existenţială, într-un poem al destinului, Gabriel Chifu, autorul şi personajul, reuşind să demonstreze că între viaţă şi literatură diferenţele nu există.

Gabriel Coşoveanu

Colecţionarul de intensităţi

Ne-au cam obişnuit prozatorii de astăzi, şi nu numai cei autohtoni, să epateze. Şi unii dintre cititori au crescut odată cu propunearea respectivilor. Metafore flamboaiante, scenarii mirobolante, cu întorsături rocamboleşti şi dezvoltări intricate, demne de a fi transpuse într-o telenovel㠖 toate menite să zdruncine inima şi imaginaţia unor categorii, (tot mai largi, din păcate), dornice de ficţiune forte, în dezamăgirea lor crescând㠖 şi, de bună seamă, justificat㠖 faţă de foarte proasta proză a realului. Iarăşi, la invocaţii înflăcăraţi epic, sesizăm că nu transpare miza, orizontul tribulaţiilor de tot felul se află jos, la îngemănarea trivialului cu banalul cel mai anost, astfel încât îţi vine să spui, mai ales când volumul are şi sute de pagini, parturiunt montes nascitur ridiculus mus. Dar la ce bun să se zbuciume munţii pentru a naşte un şoarece?

Există şi un alt mod de a scrie, care accentuează profunzimea în dauna dispersiei faptice, şi privilegiază de departe elementul pictural-simbolic în raport cu jerbele orbitoare ale unora. Cel mai nimerit exemplu, recent, ni se pare romanul Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (Ramuri, 2009), aparent autobiografic, în fapt parabolic, o panoramare, în pilule cu densitatea cristalului, a momentelor unei vieţi de estic duse cu povara nedreptăţii (sociale, politice etc.) în spate şi cu lumina împlinirii prin cuvânt în ochi. Ochi mai degrabă nedumeriţi, deşi avizi de universuri alternative, ochi umeziţi de ce le-a fost răpit din raza afectivă sau îndârjiţi de pierderile corporale, înregistrate, demn şi sec, non-patetic, ca ridare, diminuare a supleţei, oboseală. Nu găsim nici o frământare „muntoas㔠aici, frazele cad, sau, mai repede, se aştern limpezi, în urma unor decantări repetate, prin alambicuri secrete, în tot cazul discrete, iar ce se „naşte” e acea perlă preţioasă, dificultuos edificabilă (ceea ce numeşte autorul fragment), generată de lacrima scoicii afectate de nisipul istoriei nemiloase şi nepăsătoare. Niciun fel de convulsie din tărâmul răvăşit al lui ars combinatoria nu răzbate în confesiunea detaşată, rostită parcă de o altă gură, expurgată de trăiri „măreţe”: „Un gând nu-mi dădea pace, de fapt o imagine pe care, parcă, mi-o amintesc dintr-un film, de nu cumva am mai potrivit-o eu în minte: o pungă de plastic e purtată de vânt şi nimereşte într-o creangă. Acolo ea va supravieţui şi mamei mele, şi tatălui meu, ea ne supravieţui tuturor, ea va supravieţui muntelui de sentimente şi de gânduri din noi, ea se va dovedi triumfătoare-nemuritoare şi noi, nişte efemeride”.

Riscul acestei convenţii epice se dovedeşte considerabil, pentru că, într-un discurs compactat, dacă dispare melodia, ansamblul, şi aşa deliberat precar sintactic, poate vira în litanie „asiatic㔠de sacerdot revolut. Dar Gabriel Chifu e conştient de aspect şi joacă totul pe cartea purităţii naraţiunii, eliberată de podoabe, păstrând, ca linie de producere a textului, „doar” sound-ul vizionar, chit că vorbim de segmente scăldate în apa ireversibilului. Şi nu despre vreun sinopsis e vorba, titlul e o pistă fals㠖 după cum nu avem nici vreo înlănţuire faptică de natură să ne transporte în tunelul timpului la o anvergură explicativă convenabil㠄grefierului” de vieţi, adică istoricului tradiţional. Găsim, însă, un cumul de mici biografeme, cuplate cu ancore redevabile Zeitgeist-ului, pe gustul celor din şcoala de la Annales, cu a lor petite histoire, prin care răzbat cei uitaţi, cei marginalizaţi de mainstream-ul care contablizează funcţiile, puterile şi eminenţele cenuşii. Apar amestecate, inextricabil, flash-back-uri din joaca de copii, dintre care unii, involuntar, învăţau deja la „şcoala grea a închipuirilor” (via Jules Verne sau filme cu Jean Marais), ameninţări vag inteligibile („Sigur, te mai puteau duce cu duba neagr㠖 spune autorul comentând pofta insaţiabilă a copiilor de aventură spaţial㠖 la canal sau la sighet, dar locurile acelea am căzut de acord toţi băieţii să nu le trecem la capitolul călătorii)”) şi frânturi de autoportret: „Imaginativ şi prăpăstios spre catastrofic eram”.

Ansamblul cheamă în minte o vulnerabilitate tip Holden Caulfield grefată pe nişte personaje din Andrei Wajda, impresia generală fiind de dans pe sârma fragilă, ce nu permite mişcări bogate, a memoriei chinuitoare şi, odată bruscate, trădătoare. De aceea, prozatorul e parcimonios cu plonjoanele temporale, se îngrădeşte continuu, permiţându-şi digresiuni lirice, pe post de strigăte de disperare. Estomparea suferinţei pare să fie programul narativ al cărţii, prin prăbuşirea versantului ideii de revanşă şi al resentimentului creându-se un nou teren, subîntins de reverie, unde înfloresc speciile devoalării „imprudente” a eului: obsesia erotică (fără stridenţe, nici terminologice, nici imagistice, cum se forţează azi, cu reţeta Houellebecq, limanul promiţător al vandabilităţii prin „scandal”), construcţia îngerului păzitor (destul de umanizat, cu replieri obosite) sau reprezentarea paradisului. Despre proiecţia din urmă, retrospectivul, cuplat cu utopicul, dă măsura unei abordări a ficţiunii unde contrapunctul şi-a găsit locul după o îndelungată şlefuire a notelor fără portativ, materie primă a creatorului născut eufonic: „Oricum, un lucru e sigur: atunci, în copilărie, la calafat, timpul se mişca în cerc, fără să lase urme, fără să ne îmbătrânească, ce vârtej strălucitor, ce fericire, pracă eram în caruselul din paris, parcă eram în hotelul de şapte stele din dubai, parcă eram în sânul lui avram, unde, de fapt, n-am fost niciodată”. Economia de mijloace, strunirea, ai zice autoflagelantă, a posibilităţilor de elansare transfiguratoare, funcţionează ordonator în acest scurt roman, probă de virtuozitate în registrul, asumat, al ontologiei „sărace” a limbajului, dar şi document despre sine, în siaj bergsonian, cu elemente îndestulătoare de recognoscibilitate. Poetul pândeşte instanţa epicizantă, şi, de câte ori poate, o vampirizează, mişcarea fiind biunivocă, orice atentat al unei forme producătoare de sens asupra celeilalte însemnând c㠄victima” va renaşte din propria-i cenuşă. Mecanismul este caracteristic scriitorilor puternici, care nu se tem să-şi expună simultan sub-eurile creatoare, aflate în beligeranţă, uneori neavând răbdare să fie distribuite în volume distincte. Aşadar, liricul dezintegrator al evocării se găseşte rudă cu dramaticul episoadelor ce conţin micro-descripţii ale pseudovieţii din comunism, totul oferit sub genericul epicului integrator, care se justifică, în fond, prin însăşi ideea testimonială care a făcut posibilă cartea. Concepută ca antiteză largă, între un atunci paradisiac şi un acum „împuţinat”, Năstruşnica istorie... se prezintă, la o lectură mai concentrată, ca o curgere ideatică unitară, cu puncte cardinale în patru verbe: a călători, a scrie, a iubi, a crede. Ele s-au impus după tot felul de ordalii. Gabriel Chifu, sever în raport cu fluxul conştiinţei (nestăpânit, nu ne abţinem s-o repetăm, la contemporani care toarnă în tomuri obeze „revelaţii” despre sensul tuturor lucrurilor, părând să ignore total sensul teremenului redundanţă), regizor atent al „micilor” actanţi afectivi din propria-i viaţă şi, nu în ultimul rând, spirit ludic, cu toată imensa-i gravitate constitutivă, se priveşte într-o oglindă tulburătoare.

Constantin M. Popa

Anii de ucenicie ai lui Gabriel Chifu

Jurnal de o factură specială, îmbinând paginile memorialistice cu schiţe de gen, mici poeme în proză şi notaţii reflexive, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită instituie acea flexibilă relaţie cu timpul cronologic necesară, pe de o parte, organizării realului dispersat şi, pe de altă parte, restaurării insului construit din text, cel care îşi pune existenţa în ficţiune. Retrospectivă şi prospectivă, cartea, cu un titlu analitic de rezonanţă marqueziană (ne amintim Fantastica şi trista poveste a candidei Erendria şi a nesăbuitei sale bunici ori Povestea unui naufragiat care a plutit zece zile pe ape, fără să mănânce şi fără să bea, fiind proclamat erou al patriei, sărutat de reginele frumuseţii, îmbogăţit din publicitate şi mai apoi urât de guvern şi uitat pentru totdeauna), are, dincolo de aparentul desen aleatoriu, motivări lăuntrice mărturisite ca divulgare, ca destăinuire a fragilităţii şi vulnerabilităţii fiinţei: „regula acestor însemnări tocmai aceasta este – să mă descurc de unul singur, fără vreun plan prestabilit, sprijinindu-mă doar pe ce-mi amintesc eu, să cobor în memorie aidoma unui scufundător în apa adâncă, primejdioasă a mării, să cobor bucurându-mă când descopăr cioburile preţioase, aceste fleacuri, să le scot la suprafaţă şi să încerc să le descifrez, să le pun în lumină, să recompun de unul singur vasul, întregul”. Proza lui Gabriel Chifu validează unitatea secretă a lumii în pofida fragmentarismului ce împreună cotidianul incert, emoţia lirică, imersiunea psihologică şi, uneori, incursiunile în fantastic.

Această biograficţiune (în sensul a ceea ce Julia Cameron numea a creative memoir) trădează năzuinţa spre o experienţă totală, imposibil de fixat într-un anume segment temporal, pândită mereu de accidente şi convulsii ale istoriei mari sau intime. Autorul porneşte de la evenimente fugare, întâmplări fără semnificaţie, de la o impresie ori senzaţie iscată de stimuli puternici pentru a formula în termeni credibili o atitudine, o stare de spirit fundamentală, pentru a defini raporturile eului cu lumea. O lume a sa, populată de „oameni din calafat” ori de aiurea, cu vârste aflate în haloul miraculos al iniţierii, cu jocuri, „vise şi închipuiri”, drumuri, călătorii, cuvinte, rătăciri, iubiri, întâmplări pilduitoare.

Intri în lumea poveştii şi constaţi că este o lume cunoscută, în care ai fost (lumea de volgi, pobede şi moskviciuri), în care ai trăit, dar pe care nu ţi-o poţi revendica pentru că îi aparţine doar căutătorului „clipei de diamant”, acea privilegiată clipă a levitaţiei fericite, a zborului spre infinit. Ca simpli cititori, suntem acceptaţi în universul, de altfel acaparator, al cărţii, doar în calitate de chiriaşi. Este, în fond, condiţia umană aflată sub semnul provizoratului şi al trecerii. Fragmentul „Corpul” transmite, în cadenţe de frisonant lamento, sentimentul precarităţii, frica de suferinţă şi de moarte: „Corp repede trecător, corp repede trecător, corp repede trecător: bisericuţă însingurată-n câmpie, îngropată de ierburi, ruinându-se tăcută, încet”. Desfăşurările poematice nu trebuie să surprindă în cazul unui scriitor afirmat, deopotrivă, ca romancier şi ca poet tentând limitele. Textele sale capătă, nu o dată, desfăşurarea amplă a versetelor lui Saint John Perse, dar şi a celor incluse de Cioran în Amurgul gândurilor. Ajuns în Elada, loc privilegiat de siestă a zeităţilor, Gabriel Chifu scrie: „Există locuri unde cunoscătorii îşi umplu trupurile cu lumină”. Poetul reacţionează ca un extrem de sensibil senzor la bogata familie a cuvântului loc, înţeles ca obârşie, local = clădire („cercetez cu atenţie casele, e o plăcere aventuroasă, e cunoaştere şi îmbogăţire, precum cititul ori hoinăreala prin ţinuturi noi”), localnic = băştinaş (familia popescu, familia găluţ, alţi oameni din calafat ...), a localiza = a determina, a reconstitui identităţi păstrate de memoria afectivă, simultan cu propria identitate.

Cele mai multe „fragmente” păstrează amintirea unor vremuri traversate sub ameninţarea dedublării, a schizofreniei, a anihilării personalităţii sub tăvălugul totalitar. Sunt „întâmplări din comunismul târziu”. Lista lipsurilor de atunci, fără să fie completă, atinge dimensiunile grotescului tragic: „Nu se găseau cafea, ciocolată, carne, conseve, ouă, unt, brânză, pâine, mezeluri, portocale, săpun, şampon, benzină, mere, roşii, făină, cartofi, prosoape, aţă, şerveţele, hârtie igienică, bere, chibrituri, vin, ţigări, pastă de dinţi, maieuri, ciorapi, cămăşi, pantofi, apă minerală, aparate de radio, hârtie de scris, cărţi, caiete, ceasuri, struguri, ceapă, lame de ras, cremă de ghete, scobitori, cerneală, covoare, creioane, muştar”. Supravieţuirea presupunea compromisuri, umilinţe, totul se obţinea pe sub mână, prin „relaţii şi pile”. După o vizită la bufetul partidului, memorialistul se întoarce acasă cu plasele pline şi e privit ca un „erou”, căruia i-a fost permisă intrarea „pe tărâmul interzis”. O nuanţă mai pronunţat satirică descoperim în schiţele „Viaţa lui vinetu dinamo – compendiu şi crima lui final㔠şi „Istorica vizită la viena a lui vasile dumitrel”, inspirate de noile realităţi impuse odată cu ieşirea din comunism.

Vinetu dinamo este un ţigan care descoperă printre primii „raiul” occidental, ajunge „barosan”, cap al lumii interlope cu „viloi în majorca” şi „palat în craiova”, apoi, după chefuri interminabile cu „ăi mai tari manelişti”, moare, având parte de o înmormântare fastuoasă. Crima finală va fi cauzată de telefonul mobil cu care soţia grijulie îl îngropase.

Uşor umoristică, povestea redactorului de la ziarul judeţean drum drept urmăreşte avatarurile traumatizante generate de un grav deficit de adaptabilitate la civilizaţia europeană. Criza, la întoarcerea în mărunta sa urbe, se rezolvă cu ciorbă de burtă, mici, sarmale, ceafă de porc cu cartofi prăjiţi, murături, ţuică şi cabernet, îngurgitate cu elan sinucigaş.

Atractivă, alertă, recuperând tandreţe şi încrâncenare, uimiri şi deziluzii, adevăruri şi mistificări, proza lui Gabriel Chifu reconfirmă disponibilităţi creatoare de indubitabil succes.

© 2007 Revista Ramuri