În Adevărul literar şi artistic din 17 martie 2010, o anchetă realizată de Dana G. Ionescu şi Dan Boicea, la care participă zece critici literari (Paul Cernat, Marius Chivu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Mihai Iovănel, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Simona Sora, Andrei Terian, Alex. Ştefănescu) declară Orbitorul lui Mircea Cărtărescu „romanul deceniului“. Fiecare respondent a propus un top al celor mai bune / importante 5 romane româneşti ale ultimilor zece ani, poziţiile în top fiind traduse apoi în puncte. După „câştigător“ (23 p.), urmează Asediul Vienei de Horia Ursu (17 p.), Teodosie cel Mic de Răzvan Rădulescu (16 p.), Pupa Russa de Gheorghe Crăciun (15 p.) şi Povestea Marelui Brigand de Petru Cimpoeşu (10 p.). Dacă ar fi avut şi anvergură (un număr mai mare de critici literari chestionaţi şi de nominalizări), ancheta ar fi fost, poate, nu neapărat mai pertinentă (probabil că tot Orbitor ar fi ocupat locul întâi, posibile schimbări apărând în restul clasamentului), dar, oricum, mult mai interesantă. Plus că Mihai Iovănel a „trişat“, menţionând câte două titluri la aceeaşi poziţie... (G.G.)

Şi fiindcă tot am amintit de Mihai Iovănel, să cităm şi un iovănelism din Cultura: „Poet în economie şi economist în poezie, Varujan Vosganian a avut mai mult noroc la primul său roman (îi recomandez totuşi să nu-l înceapă şi pe al doilea)“. Trecem peste ironia ieftină din incipit. Nu înţelegem însă prea bine ce vrea să spună criticul aici prin formula „a avea noroc“, dar recomandarea de a nu mai scrie romane incumbă următoarele judecăţi de valoare: fie 1) Cartea şoaptelor este o scriere extraordinară şi niciun alt roman scris de Varujan Vosganian nu s-ar mai putea ridica la un asemenea nivel, deci ar fi mai înţelept să nu-l înceapă pe-al doilea; fie 2) Cartea şoaptelor a lui Vosganian este un roman slab, deci ar fi contraindicat să-l înceapă şi pe-al doilea. Dacă cea din urmă ipoteză este cea adevărată, îi recomandăm lui Mihai Iovănel să-şi dea demisia din calitatea de critic literar, în general, nu doar din aceea de „critic interesat de poezia douămiistă“, aşa cum declara comentând Spaţiul privat al Elenei Vlădăreanu. Având în vedere că notaţia stă sub genericul „Cultura vă recomandă“, probabil că prima ipoteză rămâne, totuşi, validă. Nu ştiam că Mihai Iovănel are şi înzestrări de mama Omida, astfel încât să dea sfaturi oraculare şi să (pre)vadă când şi unde începe şi sfârşeşte „norocul“ scriitorului Varujan Vosganian. (G.G.)

În numărul din martie 2010 al revistei Tomis, Bogdan Papacostea sintetizează mesajul jurnalului Viaţa unui om singur de Adrian Marino, „probabil, cel mai dur rechizitoriu la adresa României culturale şi politice din perioada post-decembristă“, ţară în care „sistemul de (non)valori se aplică fără abatere în tot ce înseamnă viaţă românească, pe toate palierele, cu egală intensitate“ şi unde nu domnesc principiile, ci relaţiile, „simpatii, antipatii şi afinităţi elective obscure“. Totodată, editorialistul atrage atenţia şi asupra unui posibil derapaj al receptării, încurajat şi de strategia de marketing editorial: „Mi-ar plăcea ca volumul lui Marino să fie receptat în esenţa lui. Altminteri, reţeta de promovare adoptată de editura care l-a publicat îi face un mare deserviciu prin expunerea publicitară a celor mai corozive pasaje. Mesajul lui Adrian Marino nu este scandalul. Mesajul este normalitatea“ („Scandal vs. normalitate în Viaţa unui om singur“). Tot în paginile mensualului constănţean, Daniel Clinci scrie un eseu despre „Sigmund Freud, teoretician al culturii“. (G.G.)

În nr. 181 / 16-31 martie 2010 al bimensualei Tribuna, găsim opinii diverse pe aceeaşi „temă“. Nicolae Turcan şi I. Francin scriu despre proaspătul studiu al profesorului Andrei Marga, Absolutul astăzi. Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger (Eikon, Cluj, 2010). Primul semnalează un eveniment editorial important: „Ceea ce rămâne însă indiscutabil este remarcabila densitate ideatică a acestei cărţi care reuşeşte să traseze, sub pana lui Andrei Marga, portretul de gânditor al lui Joseph Ratzinger, actualul Papă Benedict XVI, şi să readucă în discuţie importanţa teologiei, a libertăţii de opinie şi a tradiţiei Bisericii pentru înţelegerea lumii în care trăim“. Cel de-al doilea se arată dezamăgit de inflamările encomiastice, dar şi de alte lipsuri ale cărţii: „Se achită sau nu lucrarea profesorului Marga de sarcina propusă, anume să fie o monografie a operei teologico-filosofice a lui Joseph Ratzinger? Eu cred că, deocamdată, nu sunt elaborate decât fişele acelei eventuale cărţi, care are nevoie în plus de o idee structurantă şi o arhitectură pentru a prinde temei“. Cei nedumeriţi pot merge direct la sursă. (G.G.)