| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeţi orădeniPetru COVACI Happy end timpul devenise pasăre eu însumi am devenit pasăre cercul, rotindu-se-n cercuri, căzuse peste grădina din vis unde ursitoarele clipei aveau cerul deschis vântul bătea piatra însemnată cu vorbe de duh : înţelepciune ! îi spuneam pietrei îndrăgostită, piatra se fărâma (fumul ei, înecăcios, întuneca flacăra) o secetă cu miros de cântec învăluia iarba pendula respira aceeaşi curgere (simplitate în care şi eu am crezut de nebunia unei clipe de fericire atins) o, voisem să zic cu gura rotundă precum neliniştea cercului Ioan DAVIDEANU Vârful săgeţii Soare, cuptor, într-un picior barza umbrindu-şi odraslele, bucăţele, puiul de şarpe în foarfece, stâlpul electric, tremurul perceptibil, zbaterea fără îngăduinţă, oraşul, cade, soseşte clipita plecărilor, bărzoiul, rotirea, inexplicabilul, punctul, vârful săgeţii prin care se vede un ager cartuş, ciceronul, cartuşul vâsleşte cu ochii închişi... Alexandru DRĂGAN Arhitekt Curge iaurt din porii pereţilor. Cu fibră! Panică maximă. Stăm cu aspiratorul să strângem picăturile, ăla micu o face cu cana. Cana sa are var şi se dizolvă în apă, miroase straniu în fund, acolo jos. Toarnă şi bea în acelaşi timp când pereţii noştri se descompun în sticlă. Amestecă în cană, dar aia nu-i linguriţă. Sunt bile sau pietricele sau mărgele sau poate perle sărate şi cu lapte, mămăligă cu iaurt privim pe foc cum arde şi vecinii noştri râd. Adrian MĂLĂIEŞ POPESCU bătrâneţe îmi place să scriu pe foi micuţe, în agende cu magnet, pe bileţele, pe tichete de masă şi pe spatele bonurilor şi pe post-it-uri
de prea multă uitare şi internet, să sap zgârieturi în fibrele lor albe sau colorate, să curgă sânge din stilou ca din gâtul unui cocoş tăiat pentru ciorba bunicii
ador să le mototolesc, să le arunc, să le strâng în grămezi, să le închid în buzunare cu capsă
să le pierd în sertare pline cu prostii, în dulapuri, sub birou, împachetate în folie argintie ca peste zece ani, să le găsească prietenii la o nuntă a unui verişor de la ţară, să mi le pună în mână zicând: Ioan MOLDOVAN Joi de decembrie Stau la Amante şi beau una mică apoi mă voi duce la Geamuri şi Oglinzi să văd dacă au geamuri şi oglinzi o tristeţe tânguitoare, asta e n-ar trebui să am nimic împotrivă salut o femeie mică albastră pe care o ştiu de undeva sau mă ştie ea tot de pe-acolo asta e, ieri am fost la o lansare: Politica de Aristotel autorul a lipsit visele sunt oricum o ruşine pentru om zice tânărul filosof asta e, mă voi duce la Geamuri şi Oglinzi să văd ce şi cum Andrei PINTEA nerostitele albastrului îi lipseşte o frunză frunzei o fibră de straniu straniul nu lasă umbre în cuvintele căzute pe trotuare (sunt călcate în picioare) nu ştiu cum dar mi-a murit mirosul glasul zdrăngăne ca sticla pisată prin vene nu mai circulă electricitate aşa că am aprins o lumânare prea albă lumina ca să pot distinge o formă un cuvânt, o felie de amiază prea acut urletul cărţilor ca să aud cum se zbat autorii în nefiinţă Ioan F. POP cîntul viscerelor după cîteva clipe de aducere aminte, care mă asaltează cu îndemnuri amăgitoare. în pacea dintre două aşteptări, m-am adîncit în somnul de carne, în somnul de os. pînă a sunat de trei ori cocoşul de stîncă. abia atunci am văzut cîtă moarte încape în om. cîţi oameni încap într-o biată moarte. nu m-am ridicat bine din mîlul aşternuturilor, din amorţeala cu care noaptea m-a strîns la piept. am dus mîna să pipăi trupul cel nou al zilei, formele pe care le respir aproape pe de rost. în şoaptă am îngînat vreo două tăceri de la periferie. să-i dau vieţii de lucru, simţurilor un mic test de fidelitate. să alerge prin cîmpiile elizee după ogari pămîntii. mi-am şters sudoarea ca după lupta cu îngerul. privindu-te, pînă la uitare, pînă la leşin, am înţeles tîrziu că m-am luptat aproape de unul singur, pînă m-am sedus şi învins. după care mi-am mîngîiat îndelung organele capitulate, cu steagurile lor de pace fluturate sub pămînt. cine să mai ridice ruinele acestor umbre, să le pună din nou să îmbrace grelele cărnuri de fum? ce îndemnuri sălbatice mai pot urca în venele lor? ce chemări le mai pot da un nume atît de concret încît buzele să se alungească doar pomenindu-l? unde ne putem visa trupurile în liniştea şi descompunerea imaginaţiei, cine să mai învîrtă în prezenţele noastre ca într-o maioneză învechită? cine să ducă inima la plimbare, prin tot corpul, să-i arate drumul damascului, frica ce scoate unghiile prin orbite, viforul cuibărit în fiecare celulă? profitînd de magma aţipită, cineva ne va lega toate obiectele acelea de gît. va asmuţi asupră-ne nepăsarea, rugina ce ne mîngîie pielea, ne pune la loc absenţă cu absenţă. apoi toate acele vise care nu ne mai lasă din spinările baroce. cîntul viscerelor în care abia ne mai putem întoarce, uitaţi în lungi rememorări, în lungi îmbrăţişări de lignit. aici cuvintele au izgonit demult realitatea, au instaurat dictatura aşteptării. încît mă tot întreb unde au fost, în tot acest timp, calea, adevărul şi viaţa? dar vieţile şi morţile mele exacte? despre celelalte întîmplări nu vă pot spune încă aproape nimic. pentru că vin din arhipelagul plictisului, din regiunea dezgustului rafinat, din patria gloriosului nimic. mai trebuie să aştept doar semnele brizei, irealele umbre purtate încoace şi încolo de vînt. acele mîini freatice care nasc gol după gol. respiraţia tîrzie ce ne face din nou cu mîna de pulbere şi cenuşă. întunericul ce ne strigă pe fiecare după numele mic. cuvintele care iarăşi tot caută începuturi în tăcerile care nu pot fi pronunţate. peste toate plutea un hohot de cupe ciocnite de veştede mîini. peste toate plutea un murmur de sînge stricat. peste toate pluteau cîteva frunze în doliu. Lucian SCURTU Ultima Glaciaţiune Dovediţi clinic nervii se împerechează neruşinaţi la marginea Universului, înserarea se lasă leneşă peste turn (ştiu, la miezul nopţii va răsări un soare unic, aşteptaţi-l), în uşa uscată bate omul nou, mă opresc din suspin, tac, sting lumina, scriu, nu intra, în odaie miroase a mort!, şoptesc atent la nuanţe, la imagini, la pereţi , la lună, dialectică arsă cât vezi cu ochii, cât cuprinzi cu braţele, acolo, departe, foarte departe, în patria argiluvisolului primitiv. Nu intraţi, de dragul acestui poem sunt în stare să ucid!. Alexandru SFÂRLEA Un rest de părere Deunăzi, încropisem o părere despre o rozătoare enormă căreia i se transplantase inima mea, iar mie, inima ei chiţcăindă: oare va să scrie versuri, mă întrebam, în loc să-şi scurme sieşi ascunziş? Ce traumă cenuşie mă cutreiera că am să dau iama prin galerii săpate-n carnea de om, prefăcută în humă... Gheorghe VIDICAN Elegie Vino în pofte s-ascundem tristeţea Să ne ştergem cu amiaza la ochi Să tragem de urechi tinereţea Scrumul amiezii să-l stingem în stropi de trecut, uşori ca parfumul, să ştergem cu sânii sărutul începând numărătoarea cu unul în pofte s-ascundem trecutul. Mihai VIERU Gothica am sărutat-o o singură dată încolăciţi pe o salcie netedă ne-am sărutat bretonul zâmbea fruntea a ochi curgători razele soarelui de geniu ne-am agăţat aurele cu capătul mâinii limpezi şi fruste ca o căprioară pansând priviri cu trecerea repede sfâşietoare blindate privirile noastre în ofensivă peste ghimpate în suluri bigudiuri de pamânt de toamnă salcia rugineşte mărunt în fiecare an şi malul acolo rugineşte cu sentimente decoltate de pulsul inimii frunzele răcnite cad la pământ soldaţi galbeni, roşii, sfărâmicioşi o mai văd, îi mai cer un foc, ea pleacă cu celelalte graţii impertinente de atâta mers piatra de moară creşte în rinichi ca între doi vecini imposibili colinde pe spinări oricâte... Dumitru VLAD Floare/Nas Traversez culmile sidefii cu privirea, la pas, încet peste vertebrele vag conturate. cărarea pavată perfect luni întregi de yoghini bronzaţi cu ochi veşnic închişi, cu mp3-urile în urechi şi ele veşnic pe techno-trance, în lotus, pe norişori. Savanele deşertice platinate, la fel de perfecte şi neatinse de om de la incepţia lor încoace se întind sfidătoare peste umeri goi ce se oglindesc în jocuri de raze lunare. O fiinţă din lumină contopită respiră blând şi rar, tremură, s-a dezvelit, frig. |