| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Vă recomandăm un autor: Claudiu SoareÎn starea de tulburare a apelor şi de limpezire a lor la fântâna din Betsaida e poezia lui Claudiu Soare, îmbrăţişată de vindecare, cu accente pe unde umblă sublimul: Mă cheamă dintre umbre frica/ asemeni parfumatei femei/ din visul unui sfânt. Sunt în veghe, aproape de acest om cu suflet de adolescent, acele spirite ale cuvântului nicicând trădat, rătăceşte prin el o forţă plină de har ce izbucneşte în vers şi în proză pentru a ne încânta: Dacă l-aţi fi văzut atunci/ înotând în lacuri de munte după adevăr, acel adevăr unde naşte poezia şi de la care, dacă oamenii se îndepărtează, îşi pierd nu numai minţile, iar catapeteasma pământului şi a popoarelor se prăbuşeşte. Miron Kiropol
Dacă l-aţi fi văzut atunci când flăcările îi spălau chipul şi nu putea fi sărutat şi respira sânge de adolescentă şi nu ştia să cadă printre ferestre şi nu cunoştea mersul de lup către amintire iar trupul i se înfigea în trestii alergând spre tinereţe şi când din umăr dinţii verbului panteră îi smulgeau iubirea. Dacă l-aţi fi văzut atunci înotând în lacuri de munte după adevăr sticlind ca prima poezie de pe pământ şi pentru prima dată rege al delirului dacă l-aţi fi văzut încălecând pe verbul mort care îşi duce liniştea în cearcăne unde înfloresc ploile şi cimitirele de poeţi şi dispărând fugind înspre amanta cu viitor furios. Veţi şti că am dispărut când ţigările mele se vor fuma singure de frică Viaţa mi-a dedicat acest fum al adevărului că nu trebuie să laşi în urmă nimic poate doar ideea femeii că ar fi vrut să te nască după ce ai făcut dragoste cu ea. Degetele mele au scris cu ţigara aprinsă opera unei despărţiri şi pentru ca despărţirea aceasta de om să nu fie o minciună am pedepsit tinereţea fumului cu puterea fără ipocrizie a fricii pentru ca ochii să se chinuie închişi pînă la sfârşit. Veţi şti aşadar că am dispărut când fumând veţi vedea cum se strecoară printre dinţii voştri trupul mea de fum cu siluetă calină de tigru sau cum lăcrimează în fugă femeia de frica singurătăţii. Ca să trăiesc nu am auzit nici o chemare şi am fugit. Încerc de fapt să fac cărări printr-un delir. Acestea sunt armele durerii: preţul somnului fără fericire şi liniştea care îţi pregăteşte nebunia. Dar de ce să nu spunem că eşti vanitos poete şi că nu-ţi înfloresc degetele când scrii nu-ţi luminează cărarea strâmbă către silueta sticloasă urâtă a singurătăţii bordelul scriitorului necunoscut de ce să nu spunem că eşti meschin fără vânt pentru că nu ştii vorbirea cu vulturi sau cu lupii trişti din aşternutul femeii unde gloria mâinii nu putrezeşte scriind şi nu paralizează greşind mângâierea de ce să nu spunem că eşti prea dispreţuitor cu visul materia prieteniei te văd ca un cadavru printre livezi te văd în pomi luciferi strigând la lună de ce să nu spunem că eşti de fapt un revers al delirului alungat dintre fluturii nebuni ai poeziei pentru că mult prea lacom de tămâierea mizerabililor cetăţenii împachetaţi în carne roz de sărbătoare şi pentru că poezia nu face dragoste cu preoţi cu poeţi pictaţi pe păsări de hârtie cu poeţi care nu au fost niciodată soldaţi ca să ştie să moară degeaba cu scrisoarea iubitei pe piept. De frică îi eşti fidelă de frică nu poţi să fii efemeră de frică este lebăda elegantă iar el de frică îţi este fidel. Fiindcă îmi este frică de timp te visez de oraşul în care m-ai putea aştepta cum aşteaptă femeile infidelul visat demult în adolescenţă trântite pe pat. Întineresc de frică să nu devin nemuritor pe eşarfele tale cu fluturi întineresc de frică să nu fiu fericit când te sărută pe gât bărbatul muritor. La trupul cui te-ai făcut cariatidă şi el ce frică îţi pune la picioare ce fel de frică îl aruncă în braţele tale şi tu ce frică îi dăruieşti în noapte fidelă ca o lebădă elegantă pe lacurile mele de vin amar. Trecuse deja în amintire fără să ştie împreună cu tigrii care nu-l sfâşiaseră împreună cu fereastra prin care nu-şi aruncase trupul la fluturi împreună cu anotimpurile în care nu-l căuta nimeni. Trecuse în amintire târându-i după el pe toţi cei ce nu aveau cum să şi-l aducă aminte fiindcă ocupaţi cu dragostea la ecuator cu gloria sau cu pânza Penelopei înecată în vin în căutarea arhipelagurilor portocalii ale minciunii de toamnă. Trecuse într-o amintire în care lebăda mîinii lui pe hîrtie nu exista iar de inima lui ca o cireaşă între dinţii iubitei nimeni nu putea să îşi aducă aminte cearcănele în care fericirea s-a ascuns de el aveau povestea altui bărbat care îşi ucisese rivalul. Trecuse în amintirea potrivnică a versului pe care ţi-l rosteşte moartea la ureche înainte să te îndrăgosteşti. Noi poeţii cînd vom fi puternici vom scutura din cadavrele voastre mistralii ingratitudinii vinovate pentru a îndrepta anatomia inversă în care v-aţi aşezat ca în sarcofag pe când ne mângâiaţi ca pe câini şi rânjeaţi miraţi de înstrăinarea noastră copernicană vă vom trimite spre Marte vizigoţi ai cerşetoriei cu crini altoiţi în albul ochilor să locuiţi în oglinzile morţii precum dragostea pe care trupurile voastre o secretau mărinimos şi pe care cadavrele voastre o plâng acum cu dărnicie şi pe care aţi fugărit-o ucigându-i nefericirea melancolia nu veţi şti cum am plâns noi pentru ce aţi lăsat în urmă noi pe care ne-aţi tăiat şi ne-aţi jupuit de paşte v-aţi sfiniţit cu măruntaiele noastre bucuroase de suferinţă chiuind ca în limuzina leprozeriei vă vom spăla inimile cu cocaină şi le vom aprinde la templu pentru iertarea lunii de miere din care v-aţi născut vom plămădi din cadavrele voastre continentul cel mai fertil al zădărniciei unde ne vom duce să murim când vom fi puternici noi poeţii care nu am avut copac în paradis. Doar privirea îşi înfipsese colţii cristalini în moarte luptându-se pentru mine cel ce îi adusese fericirea. Semn că tăcerea nu va mai putea exista odată cu dispariţia noastră. Vedeam iarba şi păsările înăuntrul cuvintelor noastre. Am întrebat cum se poate muri. O femeie imensă un timp fără urme. Respiraţia mea făcea să îi fluture trupul nevăzut împrejurul meu. Era şi nu mai puteam să văd. Visul devenise atât de puternic încât înghiţindu-ne dispăruse odată cu fericirea lui tăcută. Numai că memoria astfel sfâşiată se va răzbuna şi va aduna în privire fiarele cele ce nu suferă vreodată de căldură sau de frig. Şi care nu vor rosti niciodată vreun cuvânt. Privirile şi memoria lor se vor naşte odată cu crimele lor vor creşte din trupurile victimelor lor şi vor deveni atât de puternice încât vor naşte la rândul lor vise. Vise de singurătate foame şi moarte. Şi împreună cu ele noi vom visa aceste vise de singurătate moarte şi foame. Un timp ale cărui urme vor fi trupurile noastre sfâşiate un ecuator de paşi îngroziţi peste chipul ei imens îngheţat. În cămaşa asta i-a stat ascuns trupul pînă s-a făcut crisalidă. Ochiul crisalidei l-a visat temându-se apoi s-a visat azvârlit singurătăţii. Ca un tigru prin gâtul cămăşii fluturele s-a aruncat atunci căutând îmbrăţişări migratoare şi arta de a trăi o singură zi. Dar ea a întins atunci mâna şi m-a mângâiat aducându-mi aminte că nu pot fugi nicăieri. Mă cheamă dintre umbre frica asemeni parfumatei femei din visul unui sfânt. |