Mereu este un gol care trebuie umplut, o chenoză ce face ca sub ochii noştri să aibă loc întruparea. Totul despre nimic, cartea lui Constantin Abăluţă, publicată la editura Limes în 2010, pare un palimpsest scris cu locuri comune, cu obiecte familiare ce poartă amprenta personalităţii celui care le stă în preajmă. Nu viaţa ca o pradă este mesajul volumului, ci aceeaşi aventură a conştiinţei, pe care o specifica şi Marin Preda, ce dă dintr-odată, cu claritate, înţelegerea faptului de a exista. „E prea târziu sau prea devreme să ajung la mine însumi, să-mi bucur palmele în ploaie?“ (Şi nu putem umbla decât pe ploaie), se întreabă poetul. „Să dovedeşti că trăieşti, ce dulce utopie. Ceea ce-ţi scapă printre degete e tocmai viaţa“ (Nu vreau să fac nimic), recunoaşte Constantin Abăluţă.

Domnia Sa se poziţionează într-un cadru de unde priveşte cu minuţiozitate, cu deschiderea unei minţi libere şi atente, care încheagă percepţia unei aceleiaşi lumi ce pare a-şi fi găsit temelia: „Un scaun de bucătărie e cel mai sigur scaun de pe lume. Niciun cutremur şi nicio furtună nu-l poate clinti. A sta pe un astfel de scaun e şansa omului singur. Stai pe scaun şi scaunul te apără. Picioarele lui şi picioarele tale: şase puncte norocoase sudate tainic pe pământ“ (Nu vreau să fac nimic).

Singurătatea, situarea într-un univers de obiecte revelatorii, destinul, amplasarea asimptotică faţă de increat prin a nu face şi a nu fi nimic, având ca efect dobândirea libertăţii, sunt temele cărţii lui Constantin Abăluţă. Miezul dulce al scriiturii vine dintr-o nostalgie a vieţii, în care există o ordine a darurilor, poetul dăruind „întâi un bob de aguridă. Apoi unul cu must sângeriu“ (Prietenul meu din Belgia nu mai vine la întâlnire).

Parcurgerea fragmentelor lasă din ce în ce mai mult loc respiraţiei, căci albul paginilor devine în mod progresiv evident. Singurătatea deschide câmpul de vizualizare al conştiinţei: „Au trecut atâţia ani şi încă nu-mi dau seama câţi pereţi are odaia mea“ (Şi nu putem umbla decât pe ploaie). Maniera de abordare a temei solitudinii din totul despre nimic este alta faţă de aceea din cartea afină a lui Ion Horea Versuri şi reversuri (Editura Cartea Românească, 2009). Dacă la Ion Horea singurătatea provine din faptul că „nimeni nu întreabă/ nimeni nu aşteaptă răspuns“ şi se amplifică prin pericolul dispariţiei limbii, prin vremuri şi oameni mici, poemele sale părând respiraţii sacadate, poemele în proză ale lui Constantin Abăluţă dispun de o privire care sub lupa lucidităţii se compune şi se recompune într-un prezent staţionar, în care nimicul se afirmă cât mai mult percepţiei.

Miracolul nu este exclus din această lume şi din această lumină în care „încap toate refuzurile şi aşteptările“. Astfel, „e un miracol în spatele fiecărei trepte a străduţelor în pantă, în Rodos sau oriunde altundeva. Un miracol care mă redă paşnicei linişti umane, zidurilor decrepite de bătrâneţe, băbuţelor îndoliate de la porţi“ (Canicula acestor zile şi acestor morţi). O anumită pasivitate, un anumit mod de a se lăsa trăit însoţesc setea de viaţă: „N-ai nevoie să faci nimic, doar să te laşi în voia curentului pe deasupra mării“ (Emoţia fiecărei zile). A fi, a nu face, a privi i se potrivesc poetului. Contemplaţia este şi ea un mod de a lucra grădina raiului: „să fii plătit pentru că priveşti copacii în amurg. Ar fi o muncă adevărată!“ (Cineva care mă caută întotdeauna când nu sunt acasă).

O extensie a fiinţei sale, un loc de adopţie care, speră poetul, nu va dispărea niciodată, este casa de la Praga de pe Kajetanska 48. Cămăşile întinse la soare pe sârma din curte oferă încă un prilej de a surprinde absenţa. Materialul colorat al hainelor pactizează cu nimicul, în jur se răspândeşte „o mireasmă a golului“. Viaţa ar fi în ceilalţi, scrisorile o confirmă: „Primim scrisori aşa cum morţii deschid izvoare freatice“ (Emoţia fiecărei zile). Vor nimeri lângă laptele pisicii, „curenţii de aer vor valsa cu ele prin odăile goale“ (Prietenul meu din Belgia nu iubeşte e-mailul). Stropii de ploaie „se roagă pentru veşnicia nimicului“ (Nu pot fi de acord cu nimeni), „nimicul e continuu“, totul se petrece „în miezul nimicului“. Chiar şi poarta spre universalitate a poetului este nefiinţa. Zilele de naştere sunt „crestături ale morţii“. Sentimentul trecerii şi al căderii este resimţit cu acuitate. Căderea face ca frunzele să coincidă cu umbra lor. O densitate lirică şi meditativă evidenţiază atitudinea celui care se raportează corect la starea fiinţială a lumii, ce nu este o atitudine de revoltă, dar nici de totală împăcare. Ziua de naştere ar trebui să fie din categoria celor ce ţin de miraculos, dar graba face să se piardă sentimentul tainei. Ideea morţii ca o nouă naştere e sugerată de metafora mlaştinii amniotice a lumii în care bâjbâie omul.

Această carte este un fel de îndreptar de spovedanie, în care conştiinţa mărturiseşte neputinţa sa, faţă în faţă cu lumea şi cu sine, de a găsi acel ceva dincolo de lume şi mai adânc decât sine. Din când în când se nasc scriitori care par a fi sau pretind că sunt apostoli ai nimicului. Profund pătrunşi de un pesimism neoromantic, din regulile de viaţă care aduc fericirea (jertfa, acţiunea, fidelitatea – după André Maurois), o păstrează pe ultima, deşi e mai curând vorba despre o împietrire într-o viziune care se vrea oraculară, lipsită de repere axiologice, inertă, dar ambiţios creatoare în felul ei. Artiştii de acest gen, plini de contradicţii şi disensiuni, dezvoltă o logică proprie şi clădesc un univers care multiplică la nesfârşit, în diverse forme, în game variate acelaşi ton nocturn, obosit. Dacă există un dinamism interior, acesta îl duce pe scriitor la poarta nimicului: „străzile te poartă acolo unde nu se întâmplă nimic“ (Eşti gol de tot ce ştii). Reperele se dovedesc meschine şi eficace. Între ele, Constantin Abăluţă încadrează zilele de naştere. Revenirile sunt o ispăşire, o mântuire de răul metafizic. Îşi închipuie că stropii de ploaie sunt zile de naştere şi stau adunate într-o adunare de mare importanţă, „de-asta nu se evaporă şi strălucesc de zor până-n amurg“.

Întoarcerile sunt domoale şi misterioase. Astfel caracterizează „o zi de naştere: mai blândă decât floarea din glastră, decât taifunul fiecărui cuvânt“ (O zi de naştere). Având pretenţia că ştie totul despre nimic, poetul devine plictisit de acesta. A compus şi un mic descântec: „Nouă copaci luminaţi, cu nouă crengi lipsă şi nouă crengi în plus. Nouă pietre oarbe pe fundul a nouă râuri lipsă şi a nouă râuri în plus. Voi nouă crengi lipsă, voi nouă râuri lipsă: adormiţi, adormiţi, adormiţi. Voi nouă crengi în plus, voi nouă râuri în plus: adormiţi, adormiţi, adormiţi. Voi nouă pietre oarbe: staţi de veghe la căpătâiul acestei lumi fără sfârşit“ (Stăm şi privim lucrurile de unde le-am lăsat).

„Regele golului, dictatorul nimicului“, cum singur se caracterizează Constantin Abăluţă, scrie într-un registru al sincerităţii şi al discreţiei, al unei emotivităţi temperate prin luciditate. Delicateţea pare naturală în raport cu agresivitatea lumii care îl ignoră. „Pe masa mea sunt 101 fire de praf“, tot atâtea piramide minuscule în care simte că îşi trăieşte eternitatea. Chiar dacă se declară obosit de a nu face nimic, impactul cu dimineţile i se pare înviorător. Speranţa este o poartă spre o altă lume şi poetul pătrunde în ea: „Pereţii odăii mele au culoarea mării şi în mijlocul lor, orice ar fi să fie, inima mea aşteaptă încrezătoare dimineţile…“ (Întotdeauna dimineaţa mă uimeşte).

„Ce poate fi o viaţă“ – este o întrebare spre final – „câţiva prieteni, câţiva copaci/ un nor de buzunar/ o ploaie particulară/ în perimetrul căreia vei fi îngropat cândva/ fără să ştie nimeni“ (10 ce poate fi o viaţă). Ce poate fi o carte? ne întrebăm noi. Câteva poeme, sinceritate, tandreţea unei ploi de cuvinte, a unei scrisori ca un izvor freatic.