O privire rece, protocolară, ne adresează Constantin M. Popa, la intrarea in paradisul de hârtie al mozaicarilor.
E căldură mare, mon cher!, dar nimeni nu pleacă nicăieri, toată lumea citeşte. Mă alătur Xeniei Karo şi pun deoparte cărţile mele dragi, din ultimul timp, cărţile pe care eu le-aş fi scris...da, eu... eu am scris şi Patria mea A4 şi Psalmii cu anluminură şi Femeile despre care scriu (Nicolae Coande doar a modificat titlul...). Aşez, cu grijă, aceste cărţi în rucsac şi plec să trăiesc aproape singur în cutele unui munte. Pe drum îmi amintesc de Gabriel Nedelea, care păstrează în suflet atât Andaluzia - teritoriu poetic străbătut de Guadalquir, ca o ramură de argint bătută-n stele căzătoare -, cât şi Lisabona lui Lucian Blaga.
Îmi amintesc şi de Alecsandar Stoicovici, din Timişoara, care, deşi a debutat într-o vineri, pe 17 iunie, a.c., e încă în viaţă, prezent şi în Mozaicul nostru cu un grupaj de străluciri, de oglindiri, de reflexii, care a căzut din curcubeul permanent dintre România şi Serbia. (C.O.)
În revista Actualitatea literară, nr. 10-11, iulie-august 2011, Ervin Lucian Bureriu scrie convingător despre A patra putere în stat dicţionarele. La Cronica literară, criticul Constantin Buiciuc analizează volumul de versuri Iona îl aşteaptă pe Godot, volum publicat la Editura Marineasa în 2010 de către Marius Ştefan Aldea. Poetul, un romantic întors, răscoleşte realul cu superbie, dar sub agitaţia permanentă se simte liniştea tristeţii şi a singurătăţii. Paginile de poezie sunt semnate de Gheorghe Istrate, Nicolae Toma, Ştefan Alexandru Ciobanu. Din lirica universală, citim poeme scrise de poetul englez Michael Swan. Despre valoarea operei poetului şi prozatorului Gabriel Chifu ne convinge R.V. Giorgioni în articolul Erupţii lirice în munţii Realului. Ar trebui să nu rataţi evocarea lui Ion Lazu despre prietenia lui Ion Caraion cu Marin Preda, cazul Artur. Şi nici eseul scris cu atâta luciditate de Magda Ursache despre apele care au rămas otrăvite.
În revista literară Argeş nr.7, publicată în Piteşti, este puţin cam tristă alăturarea anunţului morţii marelui poet Mircea Ivănescu de aceea a aniversării lui Şerban Foarţă. Dar şi necesară. Liviu Ioan Stoiciu este contrariat (pe bună dreptate) că N. Breban şi alţi scriitori vor să existe cât mai puţini poeţi şi aceştia să publice cât mai puţin posibil. Poeţii care publică în revista Argeş sunt: Gheorghe Izbăşescu, Ioan Vintilă Fintiş, Zina Petrescu, Bogdan Sebastian Filipescu şi Vladas Braziunas (Lituania). Poetul Mircea Bârsilă scrie un studiu despre Necuvintele lui Nichita Stănescu. Studiul lui Theodor Codreanu este despre ermetismul canonic al poetului Ion Barbu. Ştefan Ion Ghilimescu scrie o cronică literară despre noile cărţi ale poeţilor Mircea Dinescu şi Stoian G. Bogdan. Că tot vorbim despre poeţi. (I. C.)
Despre degradarea învăţământului românesc
Într-un interviu din revista 22 (nr. 35, 23-29 august 2011), realizat de Răzvan Brăileanu, profesorul Paul Cornea, cel care are o experienţă de 60 de ani la catedra universitară, vorbeşte despre degradarea învăţământului românesc, mai precis, despre inabilitatea şcolii de a cultiva interesul pentru lectură, despre deficienţele sistemului Bologna, despre hibele noii Legi a Învăţământului, cea mai importantă fiind chiar viziunea de la baza ei, adică gândirea inginerească. Aceasta, mergând pe planificare şi rentabilitate, riscă să sufoce învăţământul umanist, dar şi să standardizeze la un nivel mijlociu şi celelalte ramuri ale învăţământului. Clar, cu argumente logice, profesorul arată că, mai ales în domeniul umanioarelor, evaluarea pe principii cantitative (iar nu calitative) poate conduce la contra-adevăruri flagrante, ca în următoarele cazuri: un autor care a scris o carte foarte bună obţine 25 de puncte, în vreme ce altul care a scris patru cărţi proaste obţine 100 de puncte. Sau un autor al unei ediţii critice, să spunem Anton Holban, obţine 20 de puncte, tot atâtea cât autorul unei ediţii critice Budai-Deleanu. Şi exemplele continuă. Însă ceea ce pare de domeniul evidenţei (e foarte limpede: cantitatea nu poate fi tradusă în calitate) nu e/ a fost şi pentru înfăptuitorii respectivei Legi. Paul Cornea expune şi soluţiile de bun simţ ale promovării universitare, critică, printre altele, şi închiderea sistemului doctoral (prin interzicerea profesorilor de peste 70 de ani de a mai conduce doctorate sau de a participa ca referenţi în comisii de doctorat) şi subliniază necesitatea încheierii unui pact al educaţiei care să consolideze autoritatea unui ministru, neangajat politic, un specialist de autoritate şi competenţă recunoscută, căruia să i se asigure un mandat de cel puţin cinci ani, fără să se exercite asupra lui niciun fel de presiuni. O idee excelentă, dar oare câte şanse de reuşită are ea în condiţiile politicii româneşti de azi? Fiindcă o spune, cu amărăciune, şi cărturarul Paul Cornea viaţa politică a coborât foarte jos. (...) Reprezentanţii partidelor se contestă unii pe alţii cu o violenţă ce atinge pragul isteriei. Dacă e adevărat că politica e arta compromisului, atunci politicienii noştri ar trebui trimişi cu toţii la o şcoală, unde (de aşa ceva e cu putinţă!) să înveţe cum să-şi negocieze litigiile. Întrebarea retorică din final trădează exasperarea unui intelectual lucid, care, nu întâmplător, a fost/ este şi un profesor de mare vocaţie: Ajungi să te întreb, totuşii: în ţara asta chiar nu mai poate exista o minimă înţelegere între politicieni, măcar în problemele esenţiale, de care depinde efectiv viitorul nostru, al tuturor?. (G.G.)