Lucian Vasiliu: –La început de an 2007 am pornit dinspre Iaşi către Timişoara. La Editura „Brumar“ a apărut volumul Adânc pe adânc. Sacerdoţiu liric. Lucrare amplă, specială, realizată de preotul poet Ioan Petraş de la Timişoara, cu o postfaţă a criticului literar Cornel Ungureanu. Sunt aici douăsprezece nume de poeţi preoţi contemporani.

Să-i amintim şi apoi să încercăm un comentariu în ordinea în care sunt prezenţi ca vârstă biologică: IPS Valeriu Anania în ipostază de poet (venind dinspre Oltenia argheziană şi nu numai), dinspre Botoşani preotul Theodor Damian (care slujeşte cultura şi ortodoxia noastră la New York), Constantin Hrehor din Bucovina moldavă, Dumitru Ichim dinspre Moldova Sudică (zona Bacăului), Nicolae Jinga (un alt preot poet de sorginte sudică, de la Turnu Severin), Sever Negrescu, Ioan Petraş (autorul acestei antologii), părintele Ioan Pintea de la Bistriţa, Ioan Ploscaru de la Neamţ, Mihalache Tudorică…

Cezar Ivănescu: –Aş remarca faptul că e vorba de un proiect care, fireşte, poate fi oricând îmbogăţit. De la care se poate porni pentru realizarea unei mari antologii cu adevărat a poeziei religioase româneşti, deoarece prietenul nostru, părintele Ioan Petraş, se rezumă în această antologie doar la autorii contemporani.

Cei care se uită pe coperta a IV-a pot vedea începutul întreg al psalmului, este vorba de un psalm celebru, „Abisus abisum invocat” şi vizează exact acea poezie care, dincolo de calităţile expresive şi tema religioasă, are neapărat un accent de profunzime care merge la esenţă.

IPS Valeriu Bartolomeu Anania, unul dintre rarii şi preţioşii discipoli ai lui Tudor Arghezi (din tinereţe a fost unul dintre discipolii lui Arghezi, unul dintre admiratori şi unul dintre fideli şi care chiar îi scrie atunci când a fost întemniţat, în ‘43, în lagărul de la Târgu Jiu, îi scrie o scrisoare la mănăstire), era monah din tinereţe. Constatăm că nu a ajuns la notorietatea pe care o merită părintele Valeriu Anania, având în vedere şi piesele sale de teatru, în continuarea teatrului liturgic al lui Lucian Blaga. Cărţile sale de poeme sunt de o asemenea valoare încât uneori ne simţim incomodaţi de faptul că foarte mulţi români nu au cunoştinţă de ele. Surprinzător, piesele sale de teatru au fost jucate şi în perioada comunistă.

Eram redactor când la teatrul „Al.Davila“ din Piteşti s-a jucat „Meşterul Manole“, una dintre piesele de teatru mitic, liturgic ale părintelui Anania. Din păcate însă, acesta a fost mereu marginalizat, nu s-a acordat importanţa cuvenită operei sale literare, care, trebuie să spunem, este foarte importantă: teatru, poezie, proză evocatoare, dublată de opera sacră, cum ar fi noua traducere pe care acesta o face Cărţii Sfinte. Ştim cu toţii că a fost încununată de succes noua ediţie a Bibliei realizată de părintele Bartolomeu Anania. În acelaşi timp, el reuşeşte să îşi păstreze clară şi netă valoarea literară.

Poemele pe care părintele Ioan Petraş le selectează în această antologie sunt, cum să spun, firimituri, dacă vrei, dintr-o operă vastă, profundă şi importantă, de o frumuseţe indiscutabilă. Stau chiar şi mă gândesc cum l-au ocolit onorurile lumeşti pe IPS Bartolomeu Anania. Nu prea ştiu să fi luat mari premii literare, decât poate cel de la festivalul „Lucian Blaga” desfăşurat la Cluj, unde Valeriu Anania a luat marele premiu pentru poezie. Să sperăm că se va remedia şi această lacună, că nu există în circulaţie ediţii mai accesibile, mai populare, cum spuneam noi, pe vremuri, din poezia semnată Valeriu Anania.

O trăsătură comună de la Valeriu Anania la colegul, prietenul şi de asemeni preotul şi poetul Dorin Ploscaru ar fi ţinuta estetică ireproşabilă a acestei antologii. Avem aici poeţi de o asemenea valoare, care în nici un caz nu-şi găsesc locul într-o antologie doar pentru că scriu poezie. Adică sunt poeţi de o ţinută estetică exemplară. Părintele Constantin Hrehor, să nu mai spun. De un estetism în abuz, dacă vrei, care nu face în nici un caz rabat la calitatea artistică.

Lucian Vasiliu: –În fapt proiectul este de o continuitate asumată. Mai întâi, să zicem, a fost Mitropolitul poet Dosoftei… Apoi Ion Creangă şi textul lui aproape necunoscut, „Misiunea preotului la sate“. Eminescu redescoperit ca poet de reflecţie creştină. În perioada interbelică: Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Radu Gyr...

Cezar Ivănescu: –Nichifor Crainic...

Lucian Vasiliu: –Românii plecaţi în străinătate, de la Mircea Eliade la eruditul Paul Miron de la Universitatea din Freiburg. Dar şi în perioada anilor ‘60-‘80 Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Daniel Turcea…

Cezar Ivănescu: –Absolut, cu toate interdicţiile din epocă. De asta spuneam că, dacă pe undeva am un sentiment de frustrare, este că atunci când luăm în mână o carte, am dori să cuprindă mai mult decât poate ea să cuprindă, sărmana. Adică eu neprivind la început specificarea aflată pe pagina de gardă, am tresărit chiar indignat că nu vedeam nişte nume. Apoi am realizat că se referă la contemporanii noştri, deci se rezumă antologia!

Există, pe lângă cei pe care i-ai enumerat, un foarte mare poet religios. E vorba de Sandu Tudor, care a fost chiar călugăr în perioada interbelică. Atunci când Arghezi a eşuat în perioada călugăririi sale, Sandu Tudor a rămas ferm şi a trăit toată viaţa ca un biet călugăr. El este un foarte mare poet religios. Eu aş spune fără nici o exagerare – cei care cunosc ambele literaturi, română şi franceză, fireşte că îmi vor da dreptate – că este un poet de valoarea unui Charles Peguy, de exemplu. Peguy, fireşte, în tradiţia catolică franceză, Sandu Tudor în tradiţia ortodoxă românească. Mă refer aici la imnele sale, la toate poemele care sunt religioase şi canonice, adică respectă nişte canoane ale tradiţiei bizantine în poezia ortodoxă. Din păcate, el este cvasinecunoscut la ora actuală. Nici nu ştiu dacă are un exeget pe măsură, un critic care să-i fi pus în valoare marea poezie. Toţi în epocă ştiau ce mare poet este acest Sandu Tudor. De la Henriette Yvonne Stahl, consoarta lui Petru Dumitriu, marea prozatoare de altfel, Ion Vinea şi toţi ceilalţi. Ştim ce mare valoare reprezintă poezia religioasă. Păcat că Sandu Tudor nu e redescoperit acum pentru că, aşa cum menţionam şi în alte emisiuni, ca şi în cazul lui Caragiale, tendinţa şi a literaturii române va fi de a se europeniza sau de a se europeniza, nu ştim cum va decide limba română să se pronunţe. Oricum vom continua să vorbim de valori europene şi universale. Valorile creştinismului. Valorile poeziei religioase regăsite în marea poezie a Europei, nu trebuie să uităm acest lucru.

Lucian Vasiliu: –Rădăcina cărţilor sfinte, efortul caligrafilor, truda mitropoliţilor de odinioară, de la Dosoftei care a tradus psalmii şi până la contemporani, sunt semne bune de revitalizare şi prin reflecţie creştină a discursului poetic contemporan românesc european. E o carte care stă bine în orice bibliotecă şcolară! Sunt sugestii deosebite de regândire a geografiei noastre culturale, nu numai poeticeşti.

Aş menţiona doi dintre tinerii poeţi actuali care au făcut gestul sacru al călugăriei: Adrian Urmanov, care s-a călugărit la o mănăstire de lângă Suceava şi Ştefan Savatie Baştovoi, ieromonah stabilit actualmente la o mănăstire în Transnistria.

Cezar Ivănescu: –Gestul recuzării de a participa la o asemenea antologie ŕ propos de poetul Baştovoi, pe care mi-l amintesc şi eu de la Iaşi, sau de tânărul Urmanov, ridică o problemă indisolubilă. În cartea mea despre Marin Preda discut despre incidenţa credinţei, creştinismului în special şi credinţa în literatură sau credinţa în scris. Aici apare o altă problemă.

Nu suntem siguri dacă un autor care intră în existenţă cu aceste două determinisme sau aceste tendinţe sau proiecte de existenţă, şi religios şi literar, va reuşi să rezolve aceste tensiuni vreodată. Adică dacă ar fi consecvent până la capăt. Creştinul din el ar face să tacă literatul. Pentru că ştim foarte bine, în religie forma supremă de adorare şi de contemplare a fiinţei absolute este tăcerea.

Cuvântul a fost la început, nu mai are rost să-l rostim, tăcerea este forma supremă de adorare. În acelaşi timp, talentul literar împinge un tânăr spre scris, deşi acesta are pe undeva conştiinţa inutilităţii scrisului, deoarece ceea ce era de scris s-a scris: Cartea Sfântă. El trăieşte o dilemă şi o sfâşiere.

Avem cazul unui uriaş poet şi nu doar român ci şi european, Tudor Arghezi, care nu a reuşit să-şi astupe sufletul şi gura, ci a izbucnit talentul acela imens. E-adevărat, cu realizări extraordinare în ceea ce priveşte poezia religioasă. Dramatică, sfâşiată uneori, mă rog, chiar cu texte diabolice pe ici pe colo dar, revenind la lumina extraordinară a divinităţii. A reuşit să scrie o mare poezie religioasă şi o mare poezie fără să îşi înfrângă, tocească sau atenueze talentul. E o temă de meditat şi una din marile teme europene. Ştim bine că un geniu copil ca Rimbaud a amuţit complet la 19 ani. A considerat că nu mai are ce să comunice şi şi-a încheiat opera literară. Alţii, mai târziu. În orice caz, este o temă de reflecţie în marginea religiosului şi a literaturii.

Lucian Vasiliu: –În urmă cu câţiva ani, la Zilele „ Mihai Eminescu” de la Botoşani-Ipoteşti, aţi primit Premiul Naţional de Poezie. Acum în ianuarie, acest premiu a revenit poetului Adrian Popescu, născut în nord moldav, stabilit la Cluj şi care scrie despre preotul poet Ioan Pintea, discipol al lui Nicolae Steindardt: „Cu Ioan Pintea poezia ardeleană mai nouă primeşte o confirmare în plus a deschiderii sale spre alegoria mistică“...

Aş încheia acest semn de carte cu două strofe din Ioan Petraş, poetul care a realizat antologia. Născut lângă Blaj, actualmente preot scriitor la Timişoara: