Alături de Gabriela Gheorghişor, Cătălin Ghiţă, Petrişor Militaru, Mihai Ene, Gabriel Nedelea şi Cosmin Dragoste, Silviu Gongonea aparţine pleiadei tinerilor critici şi istorici literari craioveni care, în ultimii ani, s-au impus atenţiei prin cărţi de referinţă, intrate deja în bibliografiile de specialitate.

Apărută în colecţia „Avangardă şi transdisciplinaritate”, monografia Gellu Naum : aventura suprarealistă (Ed. Aius, 2013) îl situează pe Silviu Gongonea în linia unui „succesorat consecvent şi dinamic”, dacă ne gândim la Ion Pop, Simona Popescu sau Vasile Spiridon, cercetători consacraţi ai controversatului suprarealist român. Îl individualizează, faţă de antecesori, viziunea integratoare, eşafodajul teoretic „la zi”, rigoarea analitică, echilibrul judecăţilor de valoare. Cele cinci capitole ale volumului evidenţiază profilul unei personalităţi creatoare anticanonice, provocatoare, lucide, de anvergură europeană. Gellu Naum este, cum remarcă exegetul său, „un autor proteic” al cărui discurs poetic marchează, deopotrivă, proza poematică (a manifestelor) şi teatrul non-mimetic. Fără îndoială, în centrul operei naumiene se află poezia, Silviu Gongonea decelând judicios trei etape de creaţie: anarhică, magică şi cea a suprarealismului structural.

Vom stărui asupra debutului acestui poet nonconformist, al frondei şi gestului ostentativ, debut legat, într-o măsură, şi de circumstanţe craiovene.

În „Coridorul” (III, 10) „rhomanului” Zenobia, naratorul, excedat de insistenţele doamnei Gerda, scoate, ca dintr-un palimpsest al memoriei, prezumtiva admiratoare „ce ştie pe dinafară măcar ultimul meu pohem încă nepublicat şi intitulat Ghetele lui Gheorghe Lazăr”. Desigur, Gellu Naum subminează, cu un rapel ironic, propria bibliografie, practicând poetica interferenţelor, aflată în arsenalul suprarealismului. Şarjarea şi ambiguizarea gesturilor se produce prin convocarea în pagină a biografismului ca mod subtil de a contrazice cronologiile, iar mistificarea, devierile, insolitarea onirică proiectează reflexele parodiei asupra atât de uzatelor convenţii realiste. Nu este vorba aici despre un act autoevaluator cu efect de discreditare, ci de un joc, relevant în măsura în care verifică perspicacitatea cititorului, stârnindu-i curiozitatea.

A rămas, cu adevărat, poemul „Ghetele lui Gheorghe Lazăr”, la data apariţiei romanului (1985), încă nepublicat? Partitura sincopată a prozei nu conţine un răspuns, pe care, de altfel, poate prea puţini îl aşteaptă. Oricum, opţiunea pentru poemul în cauză deconspiră, dincolo de avatarurile ficţionalizării, atribuirea, deloc aleatorie, a unei funcţii referenţiale.

Ne amintim că „Ghetele lui Gheorghe Lazăr” fusese publicat încă din anul 1936 în „Meridian” (caietul 9) şi inclus apoi în Drumeţul incendiar, cu trei calcuri de Victor Brauner, volumul de debut al poetului avangardist. Gellu Naum repudiază viciul estetismului brutalizând ipostazele omului (considerat) fără însuşiri, captive într-o lume ce vieţuieşte larvar: „Nici un târg nu-i mai potrivit ca acesta/ cântă psalmi pe sub ferestre/ şi e vorba să se facă o mare serbare/ noi nu ştim nimic noi suntem insecte”. Procesiuni religioase, zilele târgului, decizii exclusiviste – sună foarte actual! Salvarea, pentru fiinţele autentice, este de găsit în universal particular al poemului, în starea dezinhibată ce sfidează până şi legile economiei de piaţă („noi nu vom ţine seamă de cerere şi ofertă”), înlocuite, provocator, cu noul cult al „pulpelor”: de repaos, de linişte şi de poeme subtile.

„Buzunarele somnului” (sursa onirică) conţin misterul cel mai radical în aplicaţia lui sarcastică. Tonul de simplitate tânără, robustă, erotismul declarat („citim cartea deschisă a pulpelor la mijloc/ cu litera cea mare litera sex”) devin modalităţi de travestire a trupului poeziei, trecută prin filtrul himeric al culturii pentru a sfida efortul mitizării facile, instituţionalizate a corifeilor precursori („şcolarii ne vor căuta pe socluri în ghetele lui/ Gheorghe Lazăr/ sau în incendiile din vitrinele magazinelor de mănuşi”).

Din tensiuni, incandescenţe, revolte, obsesii, subversiuni şi nonconformisme se construieşte un spaţiu anume, ciudat, exasperant, amestec de decrepitudine şi idealism compensativ, un topos ce-şi revendică totuşi o identitate, chiar dacă ar putea fi oricare dintre localităţile cu nume generic: târgul.

Continuare şi, în acelaşi timp, dezvoltare a scenariului deambulatoriu, poemul titular al volumului ce inaugurează cariera notoriului suprarealist român confirmă şi legitimează relaţia lui Gellu Naum cu grupul din jurul „Meridianului” craiovean. Dublul liric al autorului este familiarizat cu o topografie specifică, circulând între gară („domnilor / mi-am uitat mustăţile în vagonul de dormit / lângă sacii cu monede ai roschildzilor/ şi singurul chior din ţinutul acela care / masturbează sexul imens al aerului / repezind automat mâna după rachiul unui gologan / mi-a încredinţat cel mai mare secret al gării / lumea a început să pută”), hotelul-bordel („e o descompunere generală o felie de carte/ un as de treflă sau un pepene galben / cu roiuri de muşte ţâţele fetelor atârnă berze/ căldura şi frigul liane la ferestrele hotelului / curva de la numărul 8 râde gâdilată profesional / closetele au lampioane imperiale şi/ duduile surâd graţios gândind izmenele gingaşe”) şi calea unirii („doamnă aici sub masă e un poet / nu daţi cu piciorul doare / dar pădurile au în lenea lor ceva de pisică/ cu ghiarele ascunse în muguri/ ele se freacă de trenurile repezi/ ling vata fierbinte a locomotivelor/ şi salută salută cu batistele potecilor/ burţile putrede din clasa I-a/ drumeţul incendiar îşi pipăie geanta cu semnele vremii / el şi-a lustruit pantofii în piaţa publică / a fost la 7 fix în calea unirii / şi-a auzit poeţi buboşi apostrofând şcolari pe străzile / craiovei”). În această zonă de biografie traumatizantă, furie şi sarcasm, nu ne miră „omagierea” ostentativă a edililor („tinere şi zeii au fost oameni/ el s-a hrănit cu bojoci şi cu piersici/ a urinat repede în toate gările din drum în cinstea primarilor/ şi a desenat o săgeată ascuţită pe păduri/ cu semnul ts şi cu o floare de busuioc la ureche”), în accord cu insolenţa conţinută în motto-ul atât de des citat, luat din Benjamin Péret („Le général nous a dit/ Le doigt dans le trou du cul”).

Numind locul, Gellu Naum se complace în exerciţiul frondei demistificatoare cu voluptatea unui Duchamp care, cum bine se ştie, introdusese în spaţiul muzeal Fântâna-urinoar (1917) şi pusese mustăţi Giocondei (Mona Lisa, 1919), completându-şi opera cu iniţialele L.H.O.O.Q., scandal fonetic pronunţat în franceză „Elle a chaud au cul”.

Studiul aplicat al lui Silviu Gongonea angajează complexe modalităţi de cunoaştere a unei creaţii ce îşi consevă cu obstinaţie zonele de obscuritate. Gellu Naum: aventura suprarealistă reprezintă, cu certitudine, reuşita demersului critic în confruntarea cu o miză majoră.