Lampa lui Diogene
Citim, în nr. 4/ 24 ianuarie 2014 al României literare, un interviu cu Ion Vianu, realizat de Iulian Boldea. O pildă extraordinară pentru tinerii de azi este fragmentul în care scriitorul vorbeşte despre lecţia esenţială a tatălui, celebrul profesor Tudor Vianu, şi despre rolul cărţilor modelatoare: M-am născut nu într-o casă cu cărţi, ci într-o casă de cărţi. Primele lucruri despre care-mi amintesc, după persoanele din casă, sunt cărţile. Erau omniprezente. Am învăţat să citesc descifrând titlurile pe cotoarele vizibile în bibliotecă. Am deschis aceste cărţi, întâi nu am înţeles, apoi am început să înţeleg, câte ceva. Fireşte, existau cărţile «pentru copii», dar din ele nu am extras decât puţin. Pe mine mă fascina biblioteca. (...) citeam în pat, cu capul în jos, cartea stând pe podea; eram bibliofag: rupeam marginile paginilor..., le mestecam, ca şi cum ar fi fost o bucată de gumă.
Printr-o coincidenţă (există coincidenţe?) l-am întrebat pe tatăl meu cu ce autor ar trebui să încep studiul filosofiei. Mi-a răspuns, fără ezitare, că ar trebui să fie Fr. Nietzsche. «Nietzsche, mi-a spus, te învaţă să nu ai prejudecăţi». A trebuit să înţeleg că a avea prejudecăţi este viciul cel mai grav de care poate suferi un om, sau, poate, un intelectual. Eu deschisesem ochii asupra unei lumi a prejudecăţilor. Trăisem numai sub dictaturi, sub regimul gândirii unice. Al doilea lucru pe care tatăl meu a voit să mi-l transmită prin această recomandare a fost acela că nu trebuie cu orice preţ să mă «adaptez» gândirii momentului. Nietzsche era unul din gânditorii, nu nerecomandaţi, ci, pur şi simplu, interzişi (aşa a rămas până la sfârşitul comunismului). Sugestia lui mi-a sunat ca un mesaj de neconformitate. Nu trebuie să te adaptezi. Sau, poate, numai în sinea ta profundă nu trebuie să te adaptezi. Undeva trebuie să existe o cameră secretă. Nu trebuie să abandonezi ultima redută a unei gândiri libere. A fost pentru mine o lecţie esenţială. (Musofilos)
|
|