Arhivele revistelor literare sunt o comoară. Păcat doar că nu întotdeauna le găseşti complete la biblioteci, iar digitalizarea e încă un vis utopic. Iată ce a găsit Musofilos, în Luceafărul, nr. 5(53)/1991, p. 2: un articol al lui Ştefan Agopian (care avea o rubrică intitulată momos), Manolescu şi muncitorii, text amuzant şi revelator al eternului conflict (sau doar prăpastie spirituală) între intelectuali şi muncitori.
Ascultându-l pe Nicolae Manolescu vorbindu-le muncitorilor de la Uzina Faur (fostă 23 August), mi-a venit în gând, stăruitor chiar, o întâmplare pe care a avut-o Jack London în Coreea, pe vremea războiului ruso-japonez. Citez din cartea lui Irving Stone: Când plecase ca reporter în războiul ruso-japonez, (Jack London, n.n.) în hotelul în care locuia venise un funcţionar şi-i spusese că toată populaţia era strânsă în piaţa din faţa hotelului să-l vadă. S-a simţit grozav de încântat la gândul că faima lui ajunsese chiar în Coreea. Dar când s-a urcat pe estrada înălţată pentru el, funcţionarul l-a întrebat dacă nu vrea să-şi scoată dantura artificială şi s-o arate. O jumătate de oră a stat acolo scoţându-şi dinţii din gură şi vârându-i la loc în aplauzele mulţimii; atunci a avut prima reprezentare a faptului că oamenii rareori ajung iluştri datorită lucrurilor pentru care se străduiesc şi mor.
Nicolae Manolescu a scris mai multe cărţi (18) pe care muncitorii nu le vor citi niciodată. Poate copiii lor, dacă vor ajunge la Universitate, sau copiii copiilor lor, în aceleaşi condiţii. Manolescu le-a spus că vinovaţi de ceea ce se întâmplă în ţara noastră sunt, în primul rând, ei, muncitorii, iar nu neapărat intelectualii. Ei, muncitorii, au aplaudat zisele lui Manolescu şi destul de probabil că în timp ce băteau din palme s-or fi gândit: ia să-l vedem pe ăsta răbdând pentru un salariu de mizerie, ca noi! Faptul că Manolescu a muncit timp de mai bine de 30 de ani pentru un salariu de mizerie, nu are nici o importanţă. Faptul că produsele domniei sale precum şi ale celorlalţi ca el vor fi folositoare multor generaţii de acum încolo, nu are nici o importanţă. Şi atunci cum să nu-i urască muncitorii pe intelectuali? Cum să nu-i dispreţuiască, când timp de 45 de ani au învăţat un singur lucru: că munca manuală este singura adevărată, cea care produce pentru burtă. Cel care a spus: dacă ne-ar durea creierul, cum ne doare burta de foame, lumea ar arăta altfel e mort. Muncitorii cred că n-au nevoie de intelectuali. Intelectualii, în naivitatea lor, cred că da. Solidaritatea poloneză s-a despărţit de intelectualitate atunci când s-a pus problema puterii. Clasa muncitoare trebuie, în aceste momente, aşa cred, părăsită. Ea trebuie să-şi găsească singură drumul şi întâlnirea, firească, se va produce, după ce îşi va fi consumat doza de orgoliu a producătorului primitiv.