Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Uniunea Scriitorilor şi veleitarii

        de Adrian Popescu

A început, cu dreptul, după opinia mea, noul an şi noua „legislatură“, de sub preşedinţia lui Nicolae Manolescu, la Uniunea Scriitorilor, iar schimbările de la unele publicaţii literare, de la România literară, prin cooptarea în redacţie a lui Gabriel Chifu, respectiv numirea lui Paul Aretzu la conducerea revistei Ramuri, sunt binevenite. Dar nu despre aceste lucruri dătătoare de încredere vreau să scriu aici. Despre asaltul tot mai insistent al unor amatori, terni făcători de maculatură, de a intra în Uniunea Scriitorilor, doar pentru a beneficia de un titlu pe cartea de vizită şi nejustificate pretenţii social-profesionale, de un supliment de pensie, mai ales, lucru de înţeles la sărăcia generală, dar incorect. Dacă înainte de 1989 se intra foarte greu, acum, s-a spus, se intră prea uşor. Nu e vorba de a bara drumul talentelor, ci de a opri din avântul lor inconştient, necontrolat de simţ critic elementar, nici de bun-simţ, măcar, veleitarii.

Primejdia o văd, clar, în schimbarea compoziţiei calitative a Uniunii, netalentaţii copleşindu-i în viitor pe cei talentaţi, macerând din interior un club select cândva, unde cu toate păcatele, cedările, compromisurile noastre se păstra, totuşi, o scară de valori fermă. Chiar dacă exista şi un curs oficial al valorilor literare, aranjat ideologic, cursul real nu-l ignora nimeni, nici măcar oficialitatea la putere. Acum e o năclăială generală pe care o poţi limpezi numai cu mari eforturi. Deja în unele asociaţii din ţară, o compactă, sigură de ea mediocritate, a înecat toată plăcerea întâlnirilor, lansărilor de carte, dialogurilor cu simţ critic, în festivisme penibile, cu mereu aceleaşi figuri ,,respinse (de orice) idee” literară, nearticulate de necesara ţinută intelectuală sau măcar transfigurate de pasiuni livreşti, simpli cititori care se află în treabă. Totul, atunci, de la vorbitorii improvizaţi şi diletanţi la prezentarea unor volume anoste, private de orice strălucire, de orice bucurie a scrisului, de interpretări personale, de stil sau de imaginaţie, de profesionalism, în cele din urmă, de integritate morală, îţi provoacă suferinţă şi plictis, dacă nu revoltă... E drept, Sfânta Tereza de Calcutta spunea că sărăcia extremă înseamnă, pentru un om, respingerea celor din jur, refuzul atenţiei, refuzul iubirii…, dar aceştia sunt oare ei cu adevărat ,,săraci” sau sunt trişori, impostori, de fapt, căţărându-se unde nu le este locul? Poţi, creştineşte, accepta democrata, fraterna egalitate din viaţa literară, e loc pentru toţi, dar nu-i poţi acorda caporalului în literatură ceea ce i se cuvine generalului vizionar al bătăliei, fie ea şi cea de la Waterloo. Fără o ierarhizare a meritelor literare, fără meritocraţie, ne întoarcem la gazeta de perete. Un scriitor de vocaţie e generos, altruist, are simţul tragicului, dar şi al umorului, al sublimului lumii, dar şi al precarităţii persoanei sale, la veleitar toate acestea funcţionează, sau dis-funcţionează invers.

Comisiile de validare din anii precedenţi s-au străduit să filtreze accesul în Uniune, dar au reuşit numai în parte să împiedice şuvoiul impur şi viitura, sistemul democrat aplicat, prin vot majoritar, s-a dovedit numai în parte ineficient. El ar trebui înlocuit prin consens, spunea Nicolae Prelipceanu, membru, şi foarte exigent, în vechea comisie, mai ales că voturile membrilor Comisiei de validare nu sunt nominalizate, apoi, în diferite documente (procese–verbale etc).

Cititorii simt falsul, e adevărat, resping mediocritatea pretenţioasă, frauduloasă, dar cu toate acestea consecinţele se văd, nocive, pe piaţa literară, unde e derută mare, iar receptarea literaturii române ca întreg este minată, dacă nu compromisă, parţial de gesturile retoric-inflamate, de prestaţiile aiurite ale veleitarilor... Primind pe oricine are volume tipărite, la orice editură, sau referinţe de la oricine, transformăm o uniune a scriitorilor într-una a făcătorilor de plictis. Nu oricine scoate trei volume de versuri cu ecouri nichitastănesciene sau soresciene, dacă nu chiar coşbuciene, devine automat poet, nu fiecare ins care-şi povesteşte viaţa plat şi apter se numeşte prozator, iar un modest autor de recenzii nu e prin aceasta critic literar.

Citesc despre o Ligă a scriitorilor, cu sediul la Cluj, asociaţie înfiinţată de un biet autor de povestiri, exclus din Uniune pentru un plagiat dovedit, am fost de faţă, acum câţiva ani, la confruntarea textelor, care pseudoautor, devenit preşedinte (avem o ţară democrată, doar) prin agregarea în jurul lui a celor refuzaţi de Uniunea Scriitorilor sau incapabili a accede acolo ori naivi, naive: amăgiţi de promisiuni, propune santificarea lui Eminescu. Iar filialei de la Iaşi a Ligii, i se cere nici mai mult, nici mai puţin decât sprijinul, precum şi pe cel al unor organisme sau autorităţi. Cine-i ia în serios pe aceşti veleitari exaltaţi desigur că nu ştie despre ce e vorba, dar procesul dezmeticirii poate dura, iar publicul de unde să ştie, de la început, cine sunt cu adevărat aceşti amatori de popularitate?

Pretenţii absurde de consacrare au mulţi făcători de propoziţii calpe, inexpresive, depersonalizate, inşi cu ,,legitimaţie de scriitor”, dar trăind cu totul în afara vieţii literare, ,,membri asistaţi”, cum le spunea cineva, neinteresaţi de creaţia tinerilor, care ocolesc Uniunea chiar din pricina acestor inşi opaci la noutatea literară, la pulsul literar din revistele Uniunii sau din alte părţi, pe scurt, oameni suferind prematur de o suficienţă semisenilă sau chiar de autism, în sensul lui cel mai literar.

© 2007 Revista Ramuri