Nepieritoarea utopie a poemului

Scriind o carte insolitã în peisajul liric actual, dar fireascã în contextul preocu­pã­rilor sale, (Poemul din carton) Urme de dis­trugere pe Marte (Edi­tura Cartea Româneascã, Bucureºti, 2006), Bogdan Ghiu îºi perpetueazã gama de mijloace ale ironiei, ale diversiunii semantice/poetice, ale ingeniozitãþii, captivat mai ales de aspectul intelectiv al jocului. Bineînþeles cã ludicul nu este în cazul sãu decât o marcã lucidã a unei viziuni textualiste a lumii. Nu se poate stabili însã care dintre cele douã preocupãri ale scriitorului, cea teoreticã sau cea liricã, prevaleazã. ªi totuºi, în ciuda aserþiunilor conceptuale, poezia sa se înfãþiºeazã ca un fenomen autonom, obiectivat, fãrã cordon ombilical.

Experienþa existenþialã/scripturalã apare în poemele lui Bogdan Ghiu marcatã de semne ale inevitabilelor ratãri (chiar în titlul dublu, primul trecut în parantezã), ale failibilitãþii ºi ale posibilitãþilor multiple/aleatorii. Existã nervuri tematice cu o anume fermitate, ºi acestea vor fi recunoscute, în final, dar construcþia poeticã este practic necontrolabilã. Pentru a porni de la un grad zero de reprezentare, autorul desemantizeazã, evideazã, inventând un carnaval de forme, de mãºti, în care nimic nu mai vrea sã fie ceea ce este sau, dimpotrivã, exorcizând stereotipii existenþiale, defriºând pãdurea de simboluri, redând dimensiunea experimentalã, provizorie a vieþii.

Existã, fãrã îndoialã, o marcã stilisticã Bogdan Ghiu care, asimilând trucuri formale avangardiste – aspectul de eboºã, punerea în abis, folosirea fonturilor de mãrimi diferite, valorificarea blancurilor de paginã, scrierea orizontalã ºi verticalã, textele parantetice, folosirea ilustraþiilor, a facsimilului etc. –, susþine o filosofie textualistã/postmodernistã a derizoriului, a dezghiocãrii de sine, a înaintãrii poetice, prin muþenie, solitudine ºi moarte, într-un viitor monarhic, adicã a comunicãrii prin contopirea semnificantului cu semnificatul, a autorului cu cititorul, a realitãþii cu opera, aºa cum se deduce ºi din citatul simptomatic din Georges Bataille. Poemul din carton este sintagma definitorie a unei asemenea creaþii, numind incongruenþe, cum ar fi precaritatea formelor, izolarea în libertate, jocul aparenþelor/poezia ca ambalaj al omului, o spiritualitate disimulatã. În fond, se poate recunoaºte aici un simbolism reformat, în care concertul general al elementelor lumii se transformã într-un solo (nonconcert) distonant, artificial, falsificat, imperfect, inocent, în care realitatea interioarã, vagã/inefabilã, încearcã sã (se) comunice în exteriorul socotit un revelator: „Deci:/ poetul stã în cutia lui de carton/ la care meºtereºte tot timpul./ În rãstimpuri, observã/ fãrã sã vrea/ urme de distrugere pe Marte,/ la care se gîndeºte apoi/ cînd îºi reia lucrul,/ urmãrindu-le-n cap,/ pe creier./ Dupã care stai ºi fotografiazã-te,/ dã-i ºi scaneazã/ toatã viaþa!” (Precizare 2 – Deci).

Deºi pare lãsat la voia întâmplãrii, volumul evolueazã structurat cu destulã rigoare, având o anume discursivitate. Gradul de abstractizare este însã continuu ridicat, susþinând constant o liricã de idei. Autoreferenþialã, îºi propune sã mediteze direct/indirect la poietica poemului, la ºtiinþa miticã a poetului, la puritatea textului, la a scrie ºi a comunica, la cuvânt, imagine ºi verbigeraþie (ne-poezie), fixând imaginea insolitã a unui sistem poemocentric: Om la carton – poezie. Poemul/poetul mai înseamnã ºi neîncetata distrugere a discursului, construcþie fãcutã cu materialele recuperate din propria demolare, reclãdire spiritualã din carton, evadare din materialitatea realului. Miºcarea aceasta nevãzutã de deconstrucþie ºi construcþie, de înãlþare palimpsesticã pe vechi ruine, de epurare pânã la esenþã, este poemul. Autorul nu pare interesat de o definire descriptivã, ci de o ontologie a poemului. Lipsa frecventã a titlurilor, o coerenþã subtextualã oferã iluzia unui poem continuu, aflat între oglinzi paralele, reflectându-se la nesfârºit în sine, sau a feþelor caleidoscopice ale unui singur poem.

Altã caracteristicã a unei astfel de cãrþi este imaginea ei ca entitate de sine stãtãtoare, ca preexistenþã, fiind, într-o accepþie religioasã, consubstanþialã cu autorul. Sunt configurate liric diverse stadii de metatextualitate, cum ar fi intuirea obiectului/subiectului poem, (re)naºterea acestuia din propria cenuºã, experienþe ale diferitelor stadii de comunicare, poemul ca telegramã, epistolã, colet, moduri de folosire, aplicaþii textualiste în viaþa de zi cu zi, inevitabila confuzie dintre realitãþi: „Nimic fãcîndu-se ghearã peste cuvinte,/ ºi cuvintele alergînd de la/ unul la altul: aºa ne-am/ nãscut ºi aºa creºtem,/ ca un pumn strîns în jurul/ unei poveºti.” (Brutalitate). A scrie pentru a þi se scrie, a forþa inutil viitorul pentru a deveni, prin scris, prezentul de mâine, o agonie, sunt doar variabile ale unei imuabilitãþi paradigmatice. Poemul din carton, aparent insignifiant, înseamnã totuºi o suprarealitate de mucava, un meºteºug fantasmagoric, ceva aflat dincolo de instabilitate, construcþie din umbre ºi închipuiri, mai vie decât ideea din ceruri, ceva care se ia prin comunicare, nimicul din scris care circulã între expeditor ºi destinatar, între ieri ºi mâine, între viaþã ºi moarte, pe un traseu al muþeniei minunate: pentru cã vorbim ºi scriem cu nimic. Jocul lui Ghiu este de natura aserþiunii lui Magritte, acesta nu este un poem: „Dacã am fi propriul nostru limbaj, în ce lume minunatã am trãi.// Dacã am trãi asemeni limbajului am fi, cu siguranþã, fericiþi.// Împreunã cu alþii, ca sensuri, am putea fi þinutul unui cuvînt.” (Dacã am fi).

Paradoxal, textualismul practicat de poet este unul nu al reþelelor generalizate, al racordãrii la contexte din ce în ce mai expansive, ci al unei melancolii teoretice, niciodatã infailibile, definindu-se prin solitudine, prin transformarea exteriorului impersonal/interiorului reflexiv în poem, adicã în utopie. Or acesta este un proces de contragere a textualismului, de minimizare, de distrugere a realitãþii/redundanþei pânã la semn, pânã la cel mai mic indiciu al existenþei, al trecutului: „(Între urme ale distrugerii te poþi ascunde/ cel mai bine.)// (Pe Marte nu-s urme de viaþã, dar sînt urme de distrugere.)” (Care e). Scriitorul nu mai considerã semnul o sãmânþã fertilã, ci un cenotaf, un sub-scris, gîndire/ elementarã, gîndire/ chimicã. Drumul scrisului este unul al trecerii, al risipirii, al ascunderii realitãþii care îl creeazã, este un drum al irealitãþii: „Scriu pur ornamental:/ motive înlãnþuite, împletite,/ ºi multã, multã/ repetiþie/ în ritmul unei vieþi/ de nebãnuit/ care nu lasã umbrã.” (Cum iese). Permutãrile, cesionãrile de funcþii semantice dau tensiune unui discurs de fineþe speculativã, subminând un textualism socotit odatã infailibil, reliefând slãbiciunea oricãrei valori: totul se transformã, pentru cã însuºi cuvântul, aflat în comã perpetuã, este menþinut artificial în fiinþã. Scrisul sau cititul, cuvântul sau imaginea?, autorul pare captivul fãrã scãpare al unui labirint lingvistic/semantic. Ambalaj uman, poemul din carton, care este un mormânt gingaº, poate avea postumitate imprevizibilã: „Kafka e printre vinovaþi:/ din vampirism, a/ inventat, în vis,/ faxul,/ ºi de-atunci nu înceteazã/ sã ne scrie.” (La început). Scrisul poate fi o urnã radioactivã.

Tot mai interesat de comunicarea perfectã, care sã elimine moartea/scrisul, poetul se simte conectat prin internet cu o infinitate de receptori, prezenþi sau viitori. Singurãtatea sa scripturalã este consolatã de aºteptarea rãspunsurilor. Poemul mail devine astfel dialog, desprins total de materialitatea cãrþii, de identitate, eternizat, spiritualizat, transformat în undã care pulseazã în univers. Încheindu-se destinul scrisului, este proclamatã veºnicia spiritului, perpetuã bucurie: „Aici nu conteazã cã eºti gras,/ peltic sau pitic./ Aici e totul fãrã mãsurã:/ ca sã vorbeºti n-ai nevoie de gurã./ Te-ncordezi ºi transmiþi./ Eºti suflet-mesaj/ în oceanul de biþi./ [...]/ Trupul naºte poezia/ dar tot el o ucide./ Scapã de el, sau lasã-l sã-ºi/ vadã de viaþã./ Aici, în spiritul-mediu/ sufletul e cuvînt/ (fãrã ornamente inutile,/ fãrã trupuri disperat-atîrnate,/ fãrã crime, adicã fãrã fapte).” (Aici nu). Pe principiul vaselor comunicante, poezia se naºte pe mãsurã ce autorul dispare. Evident, poetul se simte afectat de slãbiciunea umanã a scriitorului, trãdat de caracterul conjunctural al scrisului, îºi doreºte poemul spiritualizat, frumoasa fãrã corp. Cartea întreagã urmãreºte acest traseu de transfigurare, de la poemul din carton, recluzionat în trecutul parantetic, pânã la urmele cosmice, fanteziste de pe Marte, suficient de pure pentru a crea un nou început: „Nu este nevoie de oameni/ pentru o legãturã umanã/ cu lumea.” (Nu este nevoie), „La sfîrºit, poemul: o grãmãjoarã/ de oase lucioase/ alãturi de farfurie./ Poemul este în plus, e întotdeauna/ alãturi, sunt resturile mesei tale/ din tine.” (Ce instrumente).

Demersul lui Bogdan Ghiu este unul obsesiv, perpetuat de la un volum la altul, cãutarea poemului ideal, bineînþeles, himeric, proteic, ºi a autorului, imaterial, fãrã istorie, fãrã viaþã civilã, fãrã sentimente, probabil cât mai aproape de Dumnezeu. Totuºi, într-o dramaticã rugãciune, Mi-ai dus sufletul, scriitorul se contrazice, exprimându-ºi nostalgia dupã imperfecþiune.

O monotonie contorsionatã, atât din punct de vedere formal, cât ºi ideatic, defineºte acest volum, în fond, materializare la propriu a temei metapoetice, scriere demonstrativã, dominatã de luciditate. De aceea, prevaleazã impresia de poezie care se scrie pe sine sau care îºi creeazã creatorul. Iar cuvântul apare ca principiu ordonator al lumii, ca Logos.

Câteva variaþiuni de Ne-poezie, cu cenzuri ºi glosãri, combinatorie ingenioasã, dovedesc vocaþia ludicã ºi ironicã a autorului. Cartea se încheie, spre satisfacþia cititorilor leneºi/a cititorilor pedanþi/a cititorilor sastisiþi, cu un Rezumat despre Principalele mesaje ale cãrþii de faþã: dorinþa poetului de a-ºi gãsi un adãpost, potrivit vocaþiei sale, în cuvinte ºi în carte, speranþa cã va salva poezia transformând-o din scris în imagine, dupã tendinþele vremii, poetul este angrenat într-o reþea ºi funcþioneazã ca un releu-procesor de mesaje, funcþia poetului este asemãnãtoare cu cea a bricolerului, a meºteºugarului care produce, cu resurse proprii, unicate, în fine, autorul polemizeazã cu animalul poetic (scriitorul profesionist, antipodic) pe care îl detestã.

Bogdan Ghiu este, neîndoielnic, un poet preocupat constant de conºtientizarea artei sale, de aducerea cât mai aproape a poemului de construcþia spiritualã din minte, un perfecþionist livresc, ingenios, polisând formele lirice pânã la idei, iar cartea de faþã este, cu certitudine, jurnalul elocvent al eforturilor sale nedomolite.