Cu prozele din volumul Reparăm onoare şi clondire (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009) de Florica Bud, nu rişti să te plictiseşti nici o clipită, ele debordând de o fantezie cuceritoare şi de o alură ludică fără egal în epica noastră de azi. Intuiţia creatoare a autoarei a funcţionat benefic în alegerea acestei modalităţi de scriitură – când aluzivă, când directă, pigmentată din plin cu ironie şi umor, dar mereu satirică –, încât să ofere o lectură cu adevărat agreabilă.

Suntem ademeniţi, cu inspirată iscusinţă, să pătrundem într-un univers caricatural, populat de „megamăgăruşi”, „protobroscoi”, „tantese”, „Curtezane şi Curtezaţi”, „duduiţe ştiriste”, „sexiporcuşor”, „Măgăria Sa”, „Domnul Devotament”, „Miorlăiala Sa” ori „Alteţa Sa Mieunilă” şi câte şi mai câte întruchipări ale faunei sociale, sub măştile cărora întrezărim realităţi şi personaje de altfel familiare nouă, surprinse cu necruţător sarcasm în aceste pagini.

Este lumea „gâştelor oxigenate” care se cred lebede, a „Misoginilor Bucălaţi Şi Prespălaţi” sau a „Femelelor Proaspăt Fecundate In Vitro”, căreia îi corespunde – nu subcultura, ci –„cultura maidano-divanescă”, generatoare de asemenea hidoşenii cameleonice. Sunt – cum spune chiar autoarea – „vecinii (noştri) de secol”, toleraţi cu o surprinzătoare îngăduinţă de societate. Figurile vizate sunt uşor recognoscibile, fiind extrase din domeniul vieţii publice. Aşa este Marea Teledivă de România, cu orgoliul „papuco-pantagruelic”, pentru care unitatea de măsură a inteligenţei este „cupa de silicon” şi care patronează „societăţile de caritate” ce conferă „calitatea de Om”.

Exponentă a meritocraţiei actuale deplin instaurate fără nici o noimă, în dispreţ faţă de valorile autentice, aceasta atrage sancţiunea ironiei triste: „dacă marii noştri actori, scriitori, pictori se pot mulţumi cu o pensie de mizerie, acelaşi lucru groaznic nu se poate întâmpla teledivelor !!!” (care, cititoare de promter fiind, aspiră să fie primite chiar şi în Uniunea Scriitorilor).

Vedetelor milionare fără conţinut li se alătură un Prim Ministru....cu scârţ, o fostă „catană cu bastonul de mareşal în raniţa de soldat”, căruia îi place cântecul „puşca şi centura lată... ”, apoi scriitorul colecţionar de premii, care cu gândul la Nobel, va scrie „cu furie romanul vieţii: Un (V)orbitor În Singurătate!”. Ironia, foarte acidă, revine de altfel în „Vreau şi eu un cărtăresc în anul 2050!”...

Subiectele sunt extrase din realitatea imediată, din viaţa de toate zilele mai ceva decât închipuirea, şi prezentate cu o captivantă dezinvoltură, cu imbatabilă vervă şi spirit ludic. O clădire „urâtă ca un bloc de garsoniere comuniste” sau „ca o cazemată”, în care se află primăria oraşului natal, este hidos împodobită cu „ghiveciuri de flori”, încât cel mai bine i s-ar potrivi denumirea „La Madam Israela”, după „proaspăta mireasă” venerabilă atât de dezgraţios mediatizată. Cu această clădire „rimează” o altă „casă-arătare”, „La Madam Mihaela”, o Casă De Cultură A Sindicatelor în paragină („ce are cultura cu sindicatele?”), care şi-ar justifica oarecum „prezenţa jalnică în peisajul mirific băimărean” dacă măcar s-ar numi Căsuţa De Culturică A Sindicăţeilor!

În alt plan sunt vizate „bombele sociale”: spolierea contribuabilului, „Dictatura facturilor”, autostrada gropilor către Evropa Unită, „evropenizarea” găinilor româneşti, publicitatea deşănţată frizând lubricul etc.

Temele cele mai banale constituie tot atâtea pretexte pentru spumoase divagaţii artistice cu incisive note satirice. Pendularea între derizoriu şi grav este ilustrată, între altele, de „Ţăranul român şi Preaînalta Poartă”, care surprinde ameţitoarea noastră cădere în prăpastia neajunsurilor de tot felul, până la nivelul inaniţiei. „Îl aşteaptă vremuri grele pe bietul şi bătrânul Ţăran Român, dar ce contează! La câte juguri a tras...cel neoeuropean va fi o adevărată onoare pe spinarea sa obosită. Observăm că ţăranul are parte de o atenţie deosebită din partea Preaînaltei Porţi A Evropei”. Aceeaşi compasiune se îndreaptă şi spre orăşeanul care, în schimb, este „îngheţat, mort de foame, înecat în propria-i neputinţă după ce în prealabil fusese curentat de preţurile care îi fac viaţa aşa cum şi-a dorit-o...o viaţă de rahat”.

Urmează savuroasele „nostimade”: buzunarul nostru abia aşteaptă să fie stors de noile firme create după model european – Electrocutarea S.A., Mortgazul S.A., Trombotelecomul S.A., Cioclul Internaţioanl S.A. -, apărute ca urmare a faptului că poporul român şi-a scos la licitaţie toate bunurile, mai având încă mult „până la os”. Cât despre preţurile la produse „de lux” precum gazul, curentul, pâinea, apa şi aerul, acestea le depăşesc pe cele ale regatului Monaco, gratuite (adică fără impozite) rămânând doar înjurăturile....

Din impresionanta galerie de ciudăţenii autohtone nu lipsesc nici...liber cugetătorii progresişti ca Ion Luca Caragheorghe, modelul Omului Cel Mai Nou, un EuroBulă cu „imagine de intelectual rafinat”, ce urma să schimbe „Codurile Caen Ale Căruţei Împotmolite În Nămeţii Drumului European DE14”, sau Anselm Karpadiem, secretarul general al „summit-ului Cum să murim sănătoşi...” Şi, cum eroziunea generală nu putea ocoli sentimentele, în „C’est la vie” se aude sunetul fals al Amor-ului ca un „pian vechi şi dezacordat” care nu-şi poate opri lacrimile, iar „De ce nu iubeşte Penelope Acruda bărbaţii” este un subtil rechizitoriu la adresa „cabotinismului cu fum de ţigară”, o diatribă elegantă contra făţărniciei amorului bovaric, având-o ca protagonistă pe distinsa Penelope cu aer de libelulă, „poeta aflată mereu pe punctul de a-şi pierde poezia pe drumul insinuos al iubirii” dureros de prozaice!!!

Sub toată această zgură malignă, însă, citim o conştiinţă vie, o sensibilitate nealterată de „fabuloasele” întâmplări nefaste pe care autoarea ni le prezintă cu fermecătoare îndemânare narativă, într-un fel accesibil şi cu îngândurarea proprie actului reflexiv-creator.