Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Proză

        de Ioan Barbu

Zidirea

Dunărea a pierdut un pumn de apă. La izvoarele ei mi-am potolit setea.

O voi răsplăti; nu vreau să-i rămân dator.

Drumul de-a lungul acestei raze de lumină cerească a fost lung.

I-am căutat legenda: n-am găsit-o; o caut încă. Trebuie să fi rămas pe undeva, prin vreo amintire.

Eu am crescut cu amintiri; care mi s-au încrustat definitiv în suflet. În anii claselor primare, bunica Ana lua totdeauna un aer serios, când îmi spunea câte-o poveste. S-a dus şi ea, bunica. „Pe fiecare îl cheamă pământul”, îmi spunea uneori. Şi s-a dus să se întâlnească cu pământul bunicului. Ai mei au îngropat-o la rădăcina unui arbore; „Să-i susure izvorul, alături”, a zis tata.

…Evrika! Iată titlul: ARBORELE DE APĂ! Iar în continuare, simplu: Povestea Dunării. Nu mai caut nicio variantă. Uneori, excesul de autocontrol stârneşte dureri de cap. Şi nu e bine.

Dar cum să purceadă povestea? Poate cu cele mai simple cuvinte, ca adevărurile pe care le cuprind.

…Dunărea, după Volga, este al doilea fluviu, ca lungime, din Europa. Cele două izvoare ale acestui arbore de apă se află în Germania, în Munţii Pădurea Neagră, scoţând căpşorul la lumină de sub piscul Kandel, aflat la o ameţitoare înălţime. Ele au primit, fiecare, alt nume: Berg şi Brigach – şi merg unul lângă altul, ca fraţi buni, până când, îmbrăţişaţi, se unesc – la ieşirea din oraşul Donaueschingen. De aici, din îmbrăţişarea celor două izvoare gemene, începe Dunărea. Care curge mai departe, către sud-est, împuternicindu-se pe măsură ce străbate întinderi tot mai mari. Însetată, ea soarbe, rând pe rând, râurile întâlnite în cale. După o lungă şi victorioasă călătorie de 2840 de kilometri, uriaşul arbore de apă, îmbogăţit cu toate poveştile lumii prin care trece, îşi găseşte culcuş şi împlinire în Marea Neagră. Dar înaintea întâlnirii cu Marea, chiar în pragul acestei mult-dorite îmbrăţişări, ia naştere, ca o ultimă, supremă răsuflare, Delta Dunării. Acest univers mirific, cuprins între cele trei braţe: Chilia, Sulina şi Sfântul Gheorghe. Delta – o zare nesfârşită de ape, acoperită de suliţele blânde ale stufului; o uriaşă perie mătăsoasă, cu care cerul îşi piaptănă norii.

Dincolo de metaforă, Dunărea ocupă opt la sută din suprafaţa continentului, răcorind, în prezent, zece ţări: Germania, Austria, Slovaci, Ungaria, Croaţia, Serbia, Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova, România – şi patru capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad. Pe teritoriul României, mergând dinspre izvoare spre vărsare, de la Buziaş la Sulina, malul drept al Dunării are o lungime de 374 kilometri, iar cel stâng (cursul inferior) se desfăşoară pe 1075 kilometri, făcând graniţă cu Serbia, Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina. Traversând o multitudine de regiuni naturale, acest curs al fluviului este împărţit în trei mari sectoare: superior (alpin), mijlociu (panonic) şi inferior (pontic) – cel din urmă identificându-se doar pe teritoriul României.

…Citesc, recitesc ce-am scris. Nu, nu şterg nimic. Deşi înaintez cu doar câteva fraze pe oră, sunt îndrăgostit de fiecare cuvânt. Caut soarele ascuns în sensuri – şi mă bucur de fiecare nuanţă. Dar, oare, cine spunea că acolo unde apare dragostea, piere raţiunea? Singura cale de a-ţi apăra cartea pe care o scrii, mi s-a sugerat, cândva, este s-o dai să o citească cineva foarte sincer cu tine. Silvia (să vă fac cunoştinţă: e soţia mea) doar ce şi-a aruncat privirea peste manuscris, şi a şi rostit sentinţa: „În această frumoasă pânză de păianjen se pare c-ai prins prea multe musculiţe şi ai lăsat să scape destule albine… Promiseseşi că vei clădi Dunării un templu din cuvinte…”

Am luat-o, totuşi, de la capăt. O aşchie de gheaţă mi-a scăpărat pe lentila ochelarilor, aprinzând focul inspiraţiei.


Prima zi solar㠖 după o lungă şi întemniţată noapte în abisul întunericului. Dumnezeu se hotărăşte să facă lumea. L-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. L-a plămădit mai întâi pe Adam, din pământ; pe Eva, mai târziu, dintr-o coastă a lui Adam. Apoi, Dumnezeu a zis:

Nu este bine ca oamenii să fie singuri; am să le fac şi-un sprijin potrivit pentru ei.

Lumini de stele i s-au copilărit în preajmă… Unind părticică de părticică din acele lumini, un şuvoi de argint s-a născut sub streaşina cerului. Şi izvoare de parfumuri dinspre rădăcinile munţilor se prăvăleau pe sub stânci. O imagine magnifică s-a iscat, precum un arbore uriaş cu crengile răsfirate într-un peisaj măreţ. Şi valuri, valuri de ape foşneau de-a lungul ramurilor. Apoi, Creatorul a dat arborelui suflet de om, înălţându-l în legendă. Şi a zis, din nou, Dumnezeu:

Cu acest arbore de apă, omule, poţi sta trup lângă trup, suflet lângă suflet.

A fost ca niciodată!... A fost odată.

Aşa s-a născut Dunărea, numită Istros la începutul lumii. Se zice că ar fi botezat-o Herodot din Halicarnas, „părintele istoriei”. Dar se pare că înaintea anticului istoric, Dumnezeu este acela care ar fi hotărât:

Istros va fi zeul fluviilor! Am spus, şi aşa va rămâne cât va exista lume pe pământ.

Într-una din zile, Adam a observat că din muntele ce-l bănuia el a se înălţa spre hotarul pierdutei Grădini a Raiului nu mai cobora niciun izvor. Florile începuseră să se ofilească, iarba se usca, pomii se stingeau în picioare, iar Eva îşi ispăşea drama păcatului după încălcarea poruncii Divine. Din pricina secetei, pe Adam îl chinuia din ce în ce mai tare setea. Cineva, o voce, poate un înger trimis totuşi de Dumnezeu spre ajutorarea păcătosului, i-a şoptit în ureche:

În vârful Munţilor Pădurea Neagră există un Arbore uriaş, din care izvorăşte apa vieţii. Dacă vei reuşi să-l cobori, nu vei mai duce lipsă de apă.

Şi a urcat Adam muntele zile şi săptămâni în şir, până ce sus, aproape de coamă, i s-au iscat în cale două izvoare… Apa lor era vie şi limpede ca raza soarelui. Adam şi-a făcut palmele căuş şi a sorbit, pe nerăsuflate, din apa aceea. Era gustoasă şi dulce, ca mierea Raiului ce-l pierduse.

De atunci au trecut veacuri. Multe veacuri. Oamenii s-au înmulţit, s-au alcătuit popoare. Apa vie le-a uşurat viaţa; i-a hrănit, i-a înţelepţit.

„Zeul fluviilor”, Istros, a primit de la romani numele Danubius. Apoi, în limba fiecărei ţări pe care o străbătea, el şi-a luat nume după graiul lor: Donau, la nemţi şi austrieci; Dunaj, la slovaci; Duna, la maghiari; Dunav, la bulgari şi sârbo-croaţi; Dunai, la ucraineni.

Noi, românii, i-am spus Dunărea.

Am în faţă o hartă veche, a fostului regat al Daciei, de pe vremea lui Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia… Nemaipomenitul…, cum nu a mai fost şi nu mai este altul”. Există o uluitoare coincidenţă între teritoriul acestui regat dacic şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena până la vărsarea în Marea Neagră (mare pe care coloniştii romani, care cuceresc Dobrogea în anul 28 î. Hr., o numesc Pontus Euxinus). Coincidenţă? Mai degrabă adevăr, care confirmă faptul că Dunărea, acest grandios Arbore de Apă, în milenara sa existenţă a fost leagănul de formare (şi supravieţuire) al poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-roman şi al celor care se vor naşte ulterior.

…Ridicată pe verticală, până la înălţimea de 2840 de kilometri, în stratosferă, Dunărea ar părea ochilor noştri uimiţi unul din uriaşii arbori de apă ai lumii. Vârful arborelui, care se află în Pădurea Neagră, s-ar ivi din vecinătatea stelelor, coborând pe crengi toată lumina cosmosului. Revenind la orizontală, trupul acestui arbore cu crengile subţiri ale vârfurilor la izvoare şi rădăcinile la vărsare, străbate locuri spectaculoase, înfigându-şi apoi rădăcinile în sud-estul României, la gurile de sărut cu Marea cea Mare. Aici, din trunchiul arborelui se desfac cele trei braţe, pe care, inspirat, Vasile Lovinescu le numea Braţul Sfânt (Sfântul Gheorghe), Braţul Lunii (Selene, Sulina) şi Braţul lui Achile (Chilia). Între ele, alte şi alte braţe mai mici, mai mărunte, fragile, se caută, se întretaie, împânzindu-se.

Am mers pe firul Dunării, pornind de sus, de sub piscul Kandel. Din munţii Pădurea Neagră răsar, cum spuneam, două ramuri-izvor, Berg şi Brigach, ale uriaşului trunchi împlinit pe parcurs. În curtea castelului Fürstenberg am făcut un scurt popas, împreună cu râul Berg; apoi mi-am continuat călătoria până la îmbrăţişarea sa cu fratele geamăn Brigach, în poarta de ieşire a oraşului Donaueschingen, una dintre cele mai vechi aşezări urbane ale Germaniei. De aici, Dunărea se înfăţişează lumii ca singurul fluviu, european, ce curge de la vest către est, croindu-şi drum pe un pământ încărcat de bogăţii, dar şi de osemintele strămoşilor popoarelor pe care le scaldă. Pe întregul parcurs de-a lungul Dunării m-au încercat sentimente contradictorii: de emoţie şi de bucurie, dar şi de nelinişte. Neliniştea că nu voi fi în stare să cuprind, cu ochii şi cu antenele inimii, întreaga măreţie a Arborelui de Apă; că nu voi fi îndeajuns de merituos să trec pragul de miracol al celor mai vechi şi mai vestite metropole, oameni şi locuri, piscuri de spirit şi civilizaţie. Iar în ceea ce priveşte istoria, legenda, axiomele şi cugetările cuprinse în ele – răsfoite, citite şi recitite de mine în acest periplu – mărturisesc că am fost impresionat până la derută. Pagini celebre despre străbunul Istros: de la rimele lui Hesiod şi referirile istoricului Strabon din Amaseia, la poemele lui Publius Vergilius; de la liricele anticului Pindar din Theba, la Tristiile şi Ponticele lui Publius Ovidius Naso; de la scrierile poetului anonim la cele ale mitografului Pisandru, care ne relatează cum atenianul Heracles dorea să ajungă pe pământul istrian, în Sciţia, să captureze cerboaica de aur, protectoarea Deltei şi a gurilor Dunării; îi aduce laudă fertilităţii şi părintele epicului, Herodot. Toate mi se învălmăşeau în minte şi în suflet, ca într-o panoramă de muzeu gigantic, cu porţile deschise spre eternitate. Acest imn de slavă închinat Dunării este întregit, ev după ev, de alte genii de pe cele două ţărmuri ale sale, precum Schiller, Heine, Petöfi, Eminescu, Hristo Botev… Pentru că Dunărea, departe de a despărţi popoare, le uneşte, le dă mâna, zidind între ele o punte pe care vremurile, războaiele sau alte catastrofe n-au izbutit s-o surpe: Dunărea ne este mamă / Pe toţi Dunărea ne cheamă…; Dunăre, Dunăre, / Drum fără pulbere… – spune marele poet anonim, poporul, cu un vers care purcede din vechime.

(Din volumul în pregătire Arborele de Apă. Povestea Dunării)

© 2007 Revista Ramuri