* * *

Acesta este primul vers. Acest vers nu are importanţă.

Iar acesta este versul al doilea, în care deja nu mai eşti tu însuţi,

adică nu eşti bărbatul din primul vers,

iar acum nu mai eşti nici cel care fuseseşi

în versul al doilea şi al treilea, şi-n al patrulea şi, în plus

în al cincilea. Această poezie este viaţa, am să fac totul

ca să fiu eu însumi în fiecare vers, pentru ca fiecare vers

printr-o minune să mi-l supun, deocamdată tu,

vrând-nevrând, trebuie să trăieşti această viaţă, iar în

ultimul vers, cât mai aproape de sfârşit cu putinţă,

să dobândeşti un calificativ, al cărui subiect vei fi

tu. Ai să supravieţuieşti doar atunci când vei recunoaşte

că poezia vorbea despre Dumnezeu. Ultimul vers va veni

totuşi mai repede

decât

Universul se lărgeşte şi tot mai departe suntem noi de

noi înşine, tot mai mult ne costă trecerile

cu mijloacele de transport din oraş şi convorbirile

telefonice. Trupurile se dilată în nevoile

lor, monotone precum mişcarea planetelor şi a sângelui.

Uneori, când nu te văd multă vreme, mi se pare,

că eu sunt universul, iar tu eşti totul,

la care el încă nu a ajuns.

* * *

În camera alăturată stă întins tata, citeşte înainte de a adormi.

Întotdeauna mi-a dat tot ce am avut nevoie.

Mi se pare, că sunt bun cu el.

Stăm întinşi în camere învecinate, e linişte, se aude apa

susurând în calorifere. Timpul trece. Ce pot oare

face mai mult, să-l strâng la piept la infinit, repetând:

te iubesc? Nu cred. Aşa că stau întins şi mă gândesc la

inima lui bătrână şi la numărul tot mai mic

al bătăilor ce-i sunt hărăzite. Atâta iubire, cu care

nu e nimic de făcut.

* * *

Cuvântul măr nu conţine în el niciun adevăr

despre măr, cum ar fi forma lui, culoarea, mirosul

şi gustul. Adevărul nu este pentru privit, mirosit

şi gustat. Spunând măr, abia îl vei mânca.

În spaţiul dintre cuvântul măr şi adevărul mărului

se petrece mărul. Spaţiul dintre cuvântul moarte

şi adevărul morţii este cel mai mare. În el se

petrece viaţa. Între cuvântul adevăr şi adevăr se petrece

moartea.

* * *

Între refluxul gândurilor şi fluxul

somnului am un minut de veşnicie pentru a strânge

metafore.

Dar până reuşesc să mă aplec după prima

dintre ele, mă acoperă un val şi o vâltoare
mă-nghite. Ceva

mai târziu mă trezesc, căci soarele

îmi bagă degetele în ochi. Nu-mi amintesc prea multe.

În buzunarul drept am o pietricică, în cel stâng o meduză,

în gură - nisip.

* * *

Nu este adevărat că lumea e o întoarcere neîntreruptă

(cândva mi-am pierdut cheile şi nu s-au găsit, a fost nevoie

să schimb toate broaştele). Gândim

aşa, pentru că noi căutăm similitudini, dar o primăvară

nu seamănă cu o altă primăvară mai mult decât cu

iarna. Nu ai dreptul să spui că eşti cel

care ai fost ieri, fie şi pentru că ieri a nins,

iar astăzi plouă, iar ploaia nu este

nici un soare dincolo de nori, nici o apă din cer.

De altfel cerul îl numeşti cer din lipsa

altui cuvânt mai bun. Pentru că tu însuţi vrei să fii cerul,

şi nu doar cuvântul „cer”, ţinând

pentru amuzament o omidă albastră în gură.