Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Câteva impresii ale unui cititor meloman

        Mircea MOISA

Un titlu precum Copilul de foc, conferit unui roman pe care urma tocmai să-l răsfoiesc, mi-a reactivat instantaneu în memorie, un altul similar, și-anume, „Copilul care fierbe în mămăligă“, cum se intitulează în traducerea românească a Norei Iuga, cartea Aglajei Veterany, apărută acum câțiva ani la noi. Ca problematică și formulă prozastică, între cele două volume menționate, nu se pot invoca nici un fel de similitudini.

Romanul Copilul de foc de Mirela Stănciulescu (Ex. Ponto, Constanța - 2001, 200 pag.) l-am putea considera o reală surpriză a momentului literar, în privința a ceea ce înseamnă un debut editorial de excelență. O succintă „Prefață“ semnată de criticul literar Alex. Ștefănescu ne edifică însă asupra unui fapt de care cititorul potențial putea să aibă sau nu cunoștință, dar care se dovedește de semnificativă relevanță când e vorba de un debut cu un roman de o asemenea valoare: „După ce și-a folosit talentul literar pentru a reconstitui în spațiul culturii române creații valoroase ale unor autori străini - scrie cunoscutul critic literar - Mirela Stănciulescu a hotărât să se prezinte în fața cititorilor cu un roman propriu, Copilul de foc, care are toate șansele să-i cucerească pe critici și să devină în același timp un best-seller .“ Exprimându-se apoi despre tema fundamentală din romanul pe care-l prefațează, temă dezvoltată în textul romanesc de aproximativ 200 de pagini, a cărui acțiune este centrată pe relațiile dintre cuplul Matei Visarion și Roxana Calinderu, același critic literar îi consacră romanului la rubrica „Reacții imediate“, din revista România literară, nr. 10, din 16 martie 2007, pag.6, o cronică literară cu titlul „Un roman refuzat de Editura Cartea Românească“. În cronica sa, Alex. Ștefănescu dezvoltă și accentuează, în principal, aprecierile și judecățile de valoare din „Prefață“, susținute, argumentate cu exemple pe deplin edificatoare din „realitatea“ textului romanesc.

Pentru un cititor-meloman, romanul Copilul de foc se oferă ca o scriere polifonică. Asemenea unei ample și răscolitoare simfonii, în care, prin conținut și scriitură, fiecare detaliu este receptat ca un „semn“ în sine, dar și în conexiune, în relaționare cu mulțimea de detalii în ansamblul relevării lor, al receptării și „procesării“ lor, într-un mod lucid-afectiv și cu atât mai captivant, mai profund congnitiv. Cu atât mai mult, cu cât problematica abordată de romancieră este de-o acută actualitate, de o dramatică actualitate, chiar în acești ani în care ne este dat să existăm. Această actualitate este sugerată și de configurarea imaginii de pe prima copertă a cărții: însemnul e-mailului, iar în fundal, într-un orizont „tainic“, siluetele unui cuplu în care cititorul își va imagina pe cei doi protagoniști ai romanului: „un mare muzician, Matei Visarion, aflat la apogeul carierei sale, împovărat de propriul lui succes, și o femeie mai tânără decât el (totuși nu foarte tânără), Roxana Calinderu, care a visat cândva să devină pianistă, dar care s-a resemnat de-a lungul anilor să ducă o viață ternă (...)“, scrie Alex. Ștefănescu. (Coperta: Mihaela Șchiopu).

Textul romanului Copilul de foc este conceput, încă din primele pagini, în modalitate contrapunctică. Mai întâi prin relevarea scenei pe care și-o imaginează personajul Grigore Micu, informatician, la o firmă condusă de o doamnă cu nume predestinat parcă, anume Ropot. Și, într-un mod contrapuctic: „Roxana Calinderu își imaginase de multe ori scena. / Un podium sobru, luminat difuz. Pianul alb în centru și ea îmbrăcată în alb, singură cu pianul. Sala pustie. Dar pe măsură ce se desfășura muzica, începea să intre lumea în sală, în liniște“. Astfel de „notații“ reactivează în memoria cititorului - meloman câteva reflecții beethoweniene prin care marele „surd“ de la Bonn ne comunica ceea ce el însuși trăia și simțea, anume că, parafrazându-l, muzica este o știință, pentru că are legi și principii matematice, este o artă, pentru că se adresează sufletului, muzica este o relevație mai înaltă decât filosofia, pentru că-l transpune pe om în alte sfere, într-o lume ideală, spre care aspiră prin esența sa spirituală. Într-un anume peisaj și într-o anumită împrejurare, cuplul Matei Visarion - Roxana Calinderu „Stăteau rezemați unul de altul, în aerul rece de iarnă, ținându-se strâns de mână.

—Suntem în cealaltă lume! rosti Roxana Calinderu, cu glas încă răgușit. De atâtea ori mă plângeam că nu pot ieși din lumea reală și să pătrund în cealaltă lume, unde pot fi cu tine! Acum, în această clipă pe care aș vrea s-o eternizez, sunt cu tine în cealaltă lume! Noi doi nu ducem o viață dublă, duplicitară; noi ducem împreună o altă viață!“ (p. 96). Roxana Calinderu, absolventă de Conservator, pianistă, a renunțat la a deveni artistă muziciană, chiar după ce l-a ascultat pentru prima dată într-un recital la pian, pe Matei Visarion, repatriat, după 1990. Roxana urmează apoi Facultatea de Informatică, iar după absolvire lucrează la Vamă, apoi la firma doamnei Ropot, ca informaticiană, intrată în lumea lui Grigore Micu, un obsedat al detectivisticii. Acțiunea romanului Mirelei Stănciulescu este consistentă epic, se derulează uneori în mod imprevizibil ca însăși „lumea reală“, anostă în fond, dar căreia prea puțini indivizi se pot sustrage. Mecanismele narative puse în funcțiune de romancieră sunt ingenios utilizate, iar prezența personajelor, chiar și a celor episodice, ori chiar fulgurante, precum să zicem, doamna Gaby ori doamna Ivanovici, în derularea acțiunii își au cu toată noima, semnificația lor, într-un discurs narativ-complex, dezvăluind multiplele fațete ale „lumii“ actuale. Deși „epistolele“ sunt detectate printr-o grosolană și imorală fraudă pe internet de către Grigore Micu, dintre Matei Visarion și Maria Calinderu, textul lor, înserat în paginile romanului, fără ca detectivul impostor să le poată descifra și pătrunde profunda trăire spirituală a celor doi protagoniști, cunoașterea acestora de către cititorul-meloman înseamnă accesul lui în cealaltă lume, înseamnă o altă viață, relevată prin aceste texte. În „lumea reală“ evoluția unui personaj ca Grigore Micu, care se căsătorește în cele din urmă cu Agatha Bold, respingând-o pe naiva Iustina care apăruse cu un copil zămislit cu el, într-o astfel de „lume reală“ o astfel de evoluție este, pare oarecum normală. Într-o astfel de paradigmă, în aceeași „lume reală“ se situează însă „statutul“ Roxanei Calinderu, ca mamă a băiatului Mihnea, zămislit cu Marian Vișoiu, într-un context cu totul schimbat.

Despre un „copil de foc“ se amintește în câteva locuri, de către Roxana, în acțiunea romanului. Spre final însă, sintagma revine într-un dialog, desfășurat în mașină, între Matei și Roxana. „Introduse un compact disc în combina mașinii. (...) Acordurile grave și solemne alternau, în mod neașteptat și grațios, cu fraze jucăușe sau delicate, într-un amalgam fermecător, care îi tăia respirația. —Ce-i asta? îl întrebă ea pe Matei. (...) — Este cadoul meu pentru tine. O piesă pe care am scris-o în această vară și pe care am înregistrat-o în Italia. Se numește „Copilul de foc“. Pentru o clipă, o clipă atât de fugară încât senzația de irealitate părea să o absoarbă din nou, Roxana Calinderu zări în fața ochilor figura unui copil cu părul roșu, îmbrăcat tot în roșu, zâmbind șugubăț.

—Suntem în cealaltă lume, murmură ea, mirată, în lumea în care îmi doream atât de mult să fiu cu tine!

Întinse mâna și îi mângâie degetele încleștate pe volan. Matei o privi întrebător și îi citi în ochi încuviințarea.“ (p.198).

Cititorul-meloman va fi mereu tentat, intrând în posesia romanului „Copilul de foc“ de Mirela Stănciulescu, să reia deseori textul acestei opere literare, integral, fragmentar, secvențial, asemeni cum procedează cu discul pe care are imprimată Simfonia VII de Beethowen, să trăiască intens citind și recitind un astfel de text romanesc, multiplicându-i reprezentările, impresiile multiple. Chiar dacă finalul legăturilor indefinibile dintre cei doi, Matei Visarion și Roxana Calinderu, ne este relevat de către cuplul Grigore Micu și Agatha Bold, aflat într-o capelă, la căpătâiul muzicienilor.“

Nr. 1/2008
Nominalizãri pentru Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2006

Douã zile la un castel din Polonia, o zi la Dresda
de Gabriel CHIFU

dumnezeu la abator
de Anton JUREBIE

Dimoviana
de Dan CRISTEA

Din jurnal (1992)
de Gabriel DIMISIANU

Dupã un faliment (IV)
de Alexandru GEORGE

„Viata Româneascã“
de Florea MIU

Memoria provizorie
de Nicolae PRELIPCEANU

Academia de pe Gianicolo (II)
de Adrian POPESCU

Versuri
de Ion Maria

La portile Orientului
Daniel Cristea - Enache

Festivalul Comediei Românești
Mircea GHITULESCU

Etnicul românesc și ideea europeană
Ionel Bușe

Matei Vișniec Scenografia așteptării
Iulian BOLDEA

Matei Vișniec
Iulian BOLDEA

Către nemurire
de Horia GÂRBEA

poeme nouã
Mihai ENE

„Trecutul nu trebuie uitat….”
Sonia CUCIUREANU

Funigei
Julio CORTAZAR

Încă o dată, clasic și modern
Ioan LASCU

Romanul neîntâlnirilor
Gabriela GHEORGHISOR

Rocambolescul în haine postmoderniste
Gabriel COȘOVEANU

Carte de recitire
Bucur DEMETRIAN

Nepieritoarea utopie a poemului
Paul ARETZU

Poezie dintr-un întuneric luminat
Luminița CORNEANU

„Ce citeau, cum citeau” locuitorii secolului 19
Dania-Ariana MOISA

Inspirat de heruvini
Geo VASILE

Ipostaze creatoare
Petre CIOBANU

Câteva impresii ale unui cititor meloman
Mircea MOISA

Arta de a fi discipol mereu
Paul ARETZU

Alexandru Păsat

Un poet al câmpiei
Bucur DEMETRIAN

Mihail Sebastian – magia paginii și a condeiului spornic
Henri Zalis

Sub semnul melancoliei
Florea MIU

Literatură și istorie la Thomas Babington Macaulay
Victor Olaru



© 2007 Revista Ramuri