Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (II)

        de Gheorghe Grigurcu

Exclusivist la sînge, „aristocrat” intolerant al Ideii, aşa apare marele Noica şi în volumul lui Gabriel Petric, Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica (Ed. Limes, 2009).
Nu-i convin nici Wittgenstein, nici Carnap, nici Russell, spre a nu mai vorbi de La Mettrie sau Locke. Heidegger s-ar fi „împotmolit” în sistemul său, deoarece a luat în vizor timpul, iar nu devenirea. În opinia gînditorului nostru, întreaga istorie a filosofiei ar fi reductibilă la patru nume: Platon, Aristotel, Kant, Hegel. Ori, mai simplu, la Platon şi Hegel. Are alergie la „factologia istorică”, reproşîndu-i lui Mircea Eliade că a cultivat-o în defavoarea unei fenomenologii a sacrului. Intervine acel snobism superior, vizibil şi la G. Călinescu, în paginile căruia, după cum observă un critic, „venerabile statui sunt bătute calm pe umăr şi privite cu ochi complici, fără sfială şi fără ritual” :„La Voltaire, avem impertinenţa prin inteligenţă; la Diderot – impertinenţa prin cultură, la Rousseau, «acest prăpădit» – impertinenţa prin natură. Asta e o caracteristică a francezilor, foarte deştepţi şi impertinenţi”. Iată însă şi următorul comentariu – cum să zic? – mai delicat: „Pînă şi Preda a căzut în capcana aceasta a denunţului gol. E vorba de un denunţ netransfigurat (la Eschil sau la Dante era transfigurat!), care n-are putere de dăinuire. Pe acelaşi motiv sunt mustraţi şi cei de la «Europa liberă». Un exemplu limpede pentru Noica e cazul lui Soljeniţîn. Acesta, după ce a repurtat succese cu opera sa – ce nu va mai interesa peste vreo 50-60 de ani! – se baricadează într-o vilă americană şi ţine discursuri de exaltare a «Maicii Rusia», stîrnind occidentalilor surîsuri”. Stranii cuvinte în gura celui ce osîndea „Germania untului” şi se străduia a-i asigura lui Ceauşescu Premiul Nobel pentru pace, încercînd a-l persuada în acest sens şi pe Eliade! Respingînd cu superbie istoria pe planul Ideii suverane, Noica nu se dă în lături, în ultimii ani ai vieţii, a se ataşa de aceasta măcar prin comeraj…

*

Punctul de vedere al lui Noica asupra politicii cu care s-a conexat, totuşi, în două momente, cel al extremei drepte şi cel al naţional-comunismului: „în materie de politică îmi vin totdeauna în minte vorbele lui Nietzsche:«politica e bună să o facă femeile». Este aşadar o treabă de «dat cu mătura», «de şters praful», «de aranjat borcanele în cămar㻓. Sarcasmul să fie aici o formă de expiere? Reducţiile lui Noica pentru a-şi delimita filosofia sunt enorme. Nu şovăie a da la o parte o foarte întinsă zonă a artei şi culturii, religia, etica, istoria, tot ce i se pare „suflet”, într-un soi de puniţiune similimonastică. E oare la mijloc simţămîntul obscur al unui păcat? Expulzînd factorul religios, are, cu toate acestea, aerul unui schimnic ce-şi impune un regim de-o înfricoşătoare asprime.

*

Şi încă alte vorbe pitoreşti ale lui Noica, după o emisiune ce i-a fost consacrată la Europa liberă: „Ca să te baţi cu cineva, acel cineva trebuie să existe. Or, ei pentru mine nu există. La urma urmei, dacă istoria a făcut pipi pe mine, îmi permit să fac şi eu pipi pe ea!”.

*

Iritarea constantă a lui Noica faţă de morală, foarte probabil ca un reflex al propriei biografii, orice s-ar zice, nu tocmai armonioasă în raport cu Ideea. Crezul său amoral, rimînd cu, bunăoară, cel al lui… C. Ţoiu: (despre raportul caracter-artă) „Mai presus de toate stă «isprava». La judecata lumii, degeaba te prezinţi cu 22 milioane de caractere, dacă din ele nu a ieşit nicio ispravㅔ.

*

Şi o rezervă a tînărului învăţăcel noician, Gabriel Petric, contrariat de rezervele accentuate ale magistrului de la Păltiniş faţă de arta muzicii („Muzica nu e spirit“): „Mă întreabă şi de ce, dacă tot ţin atît de mult la muzică, nu mă specializez în chitară. Singurul răspuns pe care i-l pot oferi este că simt că pot face muzică fără să trădez spiritul (în sinea mea gîndesc: ce se întîmplă cînd spiritul trădează sufletul? Un exemplu de trădare a sufletului e chiar Noica. Poate că e o trădare doar în plan retoric, în fapt lucrurile stînd altfel. Cine ştie!...)”.

*

Invocată mereu ca un criteriu al corectitudinii, sinceritatea ne conduce, dacă încercăm a o analiza, pe un teren alunecos. Conceptul s-a înfiripat într-un stadiu al conştiinţei omului, atunci cînd acesta şi-a dat seama de avantajele disimulării în lupta pentru putere. Realizînd că nesinceritatea i-ar putea sluji drept platoşă, semenul nostru din vremi imemoriale a constatat, în consecinţă, că, în unele împrejurări, a fi sincer înseamnă a fi dezarmat. De unde s-a ajuns la nesinceritatea elogiului sincerităţii şi la sinceritatea elogiului nesincerităţii. „Puţină sinceritate e periculoasă, nu se sfia a declara, în cinismul său agreabil, Oscar Wilde, iar o doză mare e cu totul nefastă”. Au intervenit şi vălurile pudorii, echivalente cu o nesinceritate moale, „cuviincioasă”. Bontonul mediilor mondene conţine, inevitabil, o doză de nesinceritate de acest tip, căci, ne asigură Proust, „un fel de delicateţe morală ne împiedică să ne exprimăm sentimentele prea profunde şi pe care le considerăm foarte fireşti”. Aşadar, rafinamentul „oamenilor de lume” denotă o eschivă, un fariseism fie şi „delicat”, care nu reprezintă decît reacţia iniţială de autoapărare şi acaparare a străbunilor noştri, trecută prin complicatele alambicuri ale civilizaţiei ce-o reduc la a cincea esenţă. Formal adulată, sinceritatea e, în fapt, limitată la tot pasul. Evoluţia omenirii pune în valoare contrariul ei, în temeiul darwinismului social, care, adesea aproape inaparent, acoperit de crustele onorabile ale normărilor etice şi ale prescripţiilor bunelor maniere, persistă precum un resort al ireductibilei noastre determinări biologice. Rămîne să vorbim… sincer despre sinceritatea cu care ne confruntăm în plan speculativ sau estetic (desigur, şi în cel religios, unde există taina spovedaniei, cu o dogmatică pecete, însă nu avem acum în vedere acest domeniu special). Ce-ar fi sinceritatea pentru un creator sau un moralist? O căutare publică a sinelui, încălcînd acea „delicateţe” a mondenului ce-şi drapează sentimentele, şi nu doar acestea, ci şi, de-atîtea ori, opiniile, dorinţele, intenţiile etc., adică textura reală a existenţei sale active. La rigoare, un act de cinism, înrudit în fond cu cele atît de „scandaloase”, etalate de exhibiţionistul Diogene… Să constituie practica sincerităţii o „autenticitate”? Acea „autenticitate” pe care Camil Petrescu o proclama drept principiu al creaţiei literare? Cînd mi-am permis a-i pomeni lui Arghezi de această funcţie mirabilă a sincerităţii (aveam 18 ani!), poetul mi-a replicat, surîzînd uşor: „Sinceritate, fără îndoială, dar cu har!”. Într-adevăr, făr㠄har” riscăm a avea exclusiv adiţionări mecanice, relatări în stil de proces-verbal ori depoziţie judiciară, ce ne oferă suprafeţele unor stări de fapt, imagini lipsite de cea de-a treia dimensiune, sufletească, nerezonante. Scriitorul se confesează prin intermediul unor formule estetice. În aşa fel încît factorul originar pe care-l numim sinceritate, intrat în malaxorul său textual ca un alibi al fiinţei, suferă o mutaţie. Se confundă cu „poza”, uneori (în cazurile fericite, de excelenţă a calităţii literare) în chip indiscernabil. Nu l-am mai putea recepta decît prin trăsăturile acesteia, marcînd o unicitate a viziunii. O asemenea poză a autorului devine mai „sincer㔠decît ar putea fi mărturia sa nudă, discontinuă, accidentată, cu variaţii de substanţă şi de ton etc. Mai grav, o astfel de sinceritate în stare brută poate apărea prea puţin semnificativă, tarată de locul comun. Neinteresantă, inutilă. „Numai sufletele foarte banale, se socotea îndreptăţit să afirme André Gide, ajung cu uşurinţă la expresia sinceră a personalităţii lor”. Aşa încît sinceritatea imanentă a artistului se cuvine a fi mijlocul său „artificial” de a fi original, după cum atrăgea atenţia Baudelaire. Odată atinsă cota unei modalităţi expresive proprii, aceasta funcţionează ca o reprezentanţă a fiinţei livrate scriiturii, ca o mască ce ilustrează, paradoxal, sinceritatea. Nu mai percepem, nu ne mai atinge alt gen de sinceritate decît acesta, al unei simulări sublime. Degenerescenţă sau perfecţionare a speţei umane? Sinceritatea şi poza, vulnerabile fiecare în parte, se conciliază în figura simbolică a creaţiei.

*

Amintire şi Memorie. Amintirea recuperează viaţa prin ficţiune, Memoria, prin realul vieţii. Evident, încărcătura sufletească a Amintirii e superioară. Ficţiunea bate viaţa pe propriul său teren.

Nr. 04/2010
Şedinţa Comitetului Director al U.S.R.

Lansare de carte la Craiova
Gabriela gheorghisor

Evocare Romulus Diaconescu

Marin Sorescu în documente şi scrisori inedite
Florea Miu

Revista revistelor

Pagini de jurnal (II)
de Gheorghe Grigurcu

Modele morale (I)
de Adrian Popescu

Versuri
de Gabriel Chifu

Din jurnal (2003)
de Gabriel Dimisianu

Anul trecut la Paris
de Nicolae Prelipceanu

Formula personală a lui Romulus Bucur
de Dumitru Chioaru

Istoria are mereu nevoie de sînge
de Nichita Danilov

Feţele nesfârşite ale poeziei
de Paul Aretzu

Monografia străzii Mântuleasa
de Gabriela Gheorghişor

De la Est La Vest
de Daniela Firescu

Drumul spre Emaus
de Bucur Demetrian

Misterul simplităţii
de Bucur Demetrian

Evoluţia sfârşitului continuu
de Constantin M. Popa

Povestiri din „mica istorie”
de Constantin M. Popa

Partea de umbră a cuvintelor
de Florea Miu

Cum s-a impregnat modernismul de psihologie
de Ştefan Vlăduţescu

Cum s-a impregnat...
de Ştefan Vlăduţescu

Rugăciunea inimii, antidot la teroare
de Luiza Barcan

Note de lectură
de Dumitru Botar

Peştele pe uscat
de Marian Drăghici

Poezie
de Cassian Maria Spiridon

Poezia generaţiei 80
de Mircea Bârsilă

Un neloc unde eu scriu
de Ioan Lascu

„Nu îl cunosc pe acest om!”(I)
de Ion Militaru

Marea iubire
de Maria-Gabriela Constantin

Clasicism, romantism, artă creştină (II)
de Florin Caragiu

Lili Pancu – o viaţă dedicată artei
de Cătălin Davidescu

Poeme
de Nicolae Petre Vrânceanu

A fost o lume…
de Ion Floricel

Cadou de ziua lui Putin: asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia
de Romulus Preda

Japonia: ritualuri de sfârşit şi început de an (II)
de Ruxandra Mărginean Kohno

© 2007 Revista Ramuri