Avem nevoie de modele morale, în primul rând, nu neapărat spectaculoase, pentru a ne forma ca oameni autentici. Dacă în comunism contramodelele erau înălţate pe locul, pe soclul adevăratelor modele comportamentale, printr-o inversare a valorilor şi a reperelor etice, acum, în capitalismul nostru carpato-danubian, un anumit relativism permite amestecarea valorilor cu nonvalorile, o devălmăşie derutantă, mai ales pentru cei mai tineri.

Totuşi, nu ne putem plânge că nu am avut de-a lungul ultimului secol, dar şi înainte, desigur, modele incontestabile de oameni curajoşi şi altruişti, de personalităţi carismatice. Ce putere a celor slabi cu trupul, nu cu sufletul, sau de înger, cum se zice, l-a determinat, de pildă, pe cardinalul Iuliu Hossu, cel care a citit proclamaţia Unirii de la Alba Iulia, să nu accepte nici compromisurile, nici funcţiile ecleziastice propuse de regimul totalitar, decât legea morală pe care o slujea? Dar pe ceilalţi mărturisitori, în condiţii de persecuţie, episcopi sau simpli credincioşi? Cardinalul de mai târziu, Alexandru Todea, îmi povestea cum erau umiliţi cei închişi la Sighet, floarea intelectualităţii şi a politicii noastre, iar unul dintre ei, un ierarh ardelean, răbdând palmele date de un gardian, surâdea unui gând tainic, îndurând totul senin. ,,Pentru Domnul!”

E pentru mine un exemplu de încredere în Providenţă, dar şi în puterile sufleteşti ale omului, în unicitatea şi indestructibilitatea fiinţei noastre. La fel de grăitoare mi se par, în acest sens, aspra, genuina relatare a deportării sale, a fiilor ei, în Siberia, în 44, relatare scrisă frust de bucovineanca Aniţa Nandriş-Culda, sau eroismul Elizabetei Rizea. Nume care au spălat, alături de altele, Ioan Ioanid, Nicolae Steinhardt, Richard Walemberg, Lena Constante, Dorin Tudoran etc. cedările ruşinoase ale multor români, laşitatea unor acomodări, proliferarea contramodelelor în socialism şi în comunism, involuţia omului de ,,tip nou“, pe scara morală. Caracterele ,,tari“ sunt armătura invizibilă a unei civilizaţii, la un moment dat, iar gesturile, faptele, cuvintele lor alcătuiesc reţeaua liberiană a unei societăţi normale, care poate distinge clar binele de rău. Nu poţi impune nimic cu de-a sila, nici binele, se ştie, dar nu e permis să amesteci iresponsabil categoriile morale, modelele cu antimodele, şi, deci, să renunţi la discernământ, pentru că te anulezi ca individ şi te destructurezi ca naţiune. Să nu ne amăgim, oricat de demitizanţi ar fi francezii, de secularizaţi, Ioana d’Arc are locul ei demn în mentalul colectiv, ca să nu mai vorbim despre simpatia spontană, supraconfesională, de care se bucură Francisc de Assisi, nu doar în imaginarul cultural renascentist al Europei, ci ca model formator european.

Sunt modele perene, neconjucturale, supraistorice, deşi au fost implicate în frământarea sângeroasă a unui timp precis din mersul istoriei.

Dar ce ne facem cu personajele ,,căldicele“, cu antieroii, antimodele reale, cât de reale, în genul unui Şuric al prozatoarei ruse Uliţkaia, tânăr bonom, sensibil, afectuos, generos, dar ,,luat mereu de val“, condus de împrejurări, incapabil să aleagă? Chiar între două produse culinare. E semnul vremii noastre această indecizie sau indiferenţă, când ne lăsăm modelaţi de întâmplare, în loc s-o modelăm noi?

Această ,,vinovată uşurătate a vieţii“ o identifică, o descrie şi un prozator italian de azi, autor torinez de faimă internaţională, un prozator apreciat, cu tiraje mari, Alessandro Baricco, tradus la Polirom şi la Humanitas. În microromanul Mătase, Herve Jancour ,,era unul dintre oamenii carora le plăcea să asiste la propria viaţă, considerând nepotrivită orice ambiţie de a o trăi. Se va nota că aceştia îşi contemplau destinul lor în modul în care, cei mai mulţi sunt obişnuiţi să contemple o zi ploioasă“. Mulţi semeni ai noştri, prezentaţi excesiv de anumite canale tv, îşi ,,contemplă“ blazaţi viaţa care li se scurge între acte rutiniere şi petreceri mondene sau, mai rău, între fuga după imagine şi exhibarea vidului lor interior, poleit cu pretenţii de lux autohton, de fapt tarat de cel mai evident prost gust, impulsionat de un arivism acerb. Antimodele care prind la unii tineri, din păcate.