Nu mă pot mişca.

Stau înţepenit într-un pat metalic, alb, pe rotile.

Camera se tot micşorează în jurul meu,

pereţii se apropie gata să mă sufoce,

nu mai am aer.

Din răstimp în răstimp, aud

căzând pe pardoseala acoperită cu linoleum, pic-pic,

nişte stropi luminoşi care

mi se scurg din piept,

pic-pic, aur topit,

puţinul aur adunat în inimă într-o viaţă

se duce, se risipeşte.

Când orice speranţă-mi pierise,

brusc, fără nicio logică,

pereţii se topesc, dispar.

Patului meu metalic îi dau muguri,

crenguţe verzi şi flori,

îi dau aripi, începe să zboare,

apoi curge ca o apă

printr-o lume astrală, foarte vie,

cerurile se deschid,

vijelioase raze se nasc şi se izbesc cu ţipăt

şi eu curg printre ele cu patul meu metalic înaripat,

curg ca o apă,

un pârâiaş sunt

ce şi-a regăsit şi calea şi puterea,

iar acum, acasă, înspre izvor, se-ntoarce.

Dar, pe drum, dau cu ochii de o cunoştinţă din oraş.

Ce e cu tine aici? îl întreb mirat.

În loc de răspuns îmi cere o ţigară.

Nu ştii că nu fumez? mă mir încă o dată şi

mă trezesc iar în patul din salon.