Reiau aici, pe un nou caiet, notele „zilnice“. Le-am întrerupt în septembrie trecut, când am ajuns la ultima filă a vechiului caiet. Scăpasem de grija Jurnalului pentru că nu mai aveam, pasămite, pe ce să scriu. Acum a apărut acest nou caiet şi n-am încotro, trebuie să reiau. Faptul că e prima zi din noul an mă îmboldeşte odată mai mult.

„Noaptea dintre ani“ am petrecut-o holbându-ne la televizor, eu şi G., navigând pe diferite canale fără pretenţia de a găsi ceva mai de Doamne-ajută, fără speranţa că vom ieşi din penibilul programelor „speciale“ de Revelion. Aşteptam, de fapt, să aflăm cine este cel mai iubit jurnalist al anului 2002, tema concursului cu public iniţiat de TVR. Finala s-a jucat între Adrian Păunescu şi C. T. Popescu, ceea ce ni s-a părut interesant. Între omul cândva simpatizat, dar şi huiduit de cetăţeni acum 13 ani, pentru că-l lăudase înainte pe tiran, din nou simpatizat, din moment ce ajunsese în finală, şi omul care înainte de ‘89 nu existase public, iar acum exista, o insolită prezenţă. Exista pentru a transmite încruntat poporului veşti mai cu seamă rele, pentru a le spune „necăjiţilor“ adevăruri neplăcute, ţinându-le însă partea. Şi A. P. ţine cu „necăjiţii“, şi el se încruntă, dar nu chiar tot timpul. El mai şi zâmbeşte. A câştigat însă finala C. T. P., omul care tot timpul se încruntă. De ce el a câştigat şi nu A. P., iată un lucru la care merită să medităm, dar o voi face altădată.

Acum o oră am aflat, tot de la TV, că a murit într-un accident de maşină Dumitru Tinu, unul din puţinii oameni din presă cu aer civilizat. Ponderat, raţional, neconflictual. Cel puţin mie aşa îmi părea. A murit absurd, în condiţii obscure, încă nelămurite.

Intru în noul an cu nemulţumirea că sunt restanţier la scris. Îmi fixez termene pentru a încheia ceva, dar niciodată nu le respect. Trag acum după mine, în 2003, un articol pe care îmi propusesem demult să-l termin, îl programasem să-l şi public în revistă pentru ultimul număr din anul trecut, ca să mă mobilizez să-l închei. N-am reuşit şi încă scriu la el. Şi mă mai şi întrerup pentru a nota aici, în „jurnal“, că n-am reuşit, că sunt în întârziere etc.

Vreme urâtă, închisă. Ieri am fost la redacţie după o prea lungă, obositoare vacanţă. Acolo, lume puţină. A trecut profesorul Marcus să ia o revistă . Este cititorul cel mai fidel şi mai aplicat al R. L., de la primul număr. Mi-a spus că m-a văzut la emisiunea lui Arachelian şi mi-a apreciat spiritul de justeţe. O fi bine, o fi rău?

Am terminat de scris articolul de încheiere a „serialului“ despre momentul literar 1945-1948. Normal ar fi să fiu mulţumit că, totuşi, l-am încheiat, să am o stare de bine, de confort lăuntric, cum se spune. Nu sunt mulţumit, nu am o stare de bine. Am lungit prea mult povestea şi nici nu a ieşit cine ştie ce. Până una alta, trebuie să fac alt articol pentru rubrica din Ramuri. Am să scriu ceva despre cartea de interviuri a Rodicăi Binder, o doamnă foarte activă cultural şi agreabilă.

Îl voi prezenta la ora 14, împreună cu alţi critici, pe Ilie Constantin, la Sala Oglinzilor de la Uniune. I-a apărut lui Ilie un volum, al doilea, din seria „definitivelor“ pe care i-o tipăreşte Tzone la editura lui. E acea serie care o copiază întocmai pe aceea de la Fundaţiile Regale în care au apărut pe vremuri Arghezi, Barbu, Bacovia, Pillat. Vorbind de Ilie, am să spun câteva lucruri despre grupul nostru, al celor de la Gazeta literară din anii ‘60 (Nichita, Cezar, Velea, Matei Călinescu, Breban, Hagiu, Raicu, Valeriu Cristea, Marcel Mihalaş) care făceam, fără să ştim că facem, ca eroul lui Moličre, rezistenţă prin cultură. Căutam în condiţii dificile să-i citim pe Kafka, pe Camus şi pe alţii în ediţii franţuzeşti procurate pe sub mână. Şi chiar pe Soljeniţân (Primul cerc, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici). Purtam despre aceste lecturi subversive lungi discuţii la Gazetă, îngrămădiţi toţi la secţia „externe“ unde şef era Mihalaş, o încăpere mai ferită din fundul unui culoar al sediului din Ana Ipătescu. Ore şi ore petreceam astfel. Era o formă a „rezistenţei prin cultură“? Poate că era.