Cartea de poeme a Roxanei Sicoe-Tirea, Okii, Limes, Cluj-Napoca, 2009, are două secţiuni: mâţa şi vedeniile camerei de filmat. Sunt două cicluri care valorifică elemente biografice şi livreşti, descrierea şi dialogul, ecranul computerului şi al aparatului de filmat. Cartea este pretutindeni, urma paşilor sugerează succesiunea paginilor „aspre şi poroase“, cerebrale şi ademenitoare ca „un carnaval“, ca un „portret“. Scena prinde acest discurs în capcanele ei, în ramele ei seduse de realitate, deschise către un receptor pregătit să ordoneze vocabulele, să destrame ţesătura de imagini valorizând înclinaţia ludică: „aş vrea să îţi dăruiesc un portret/ transparent unde viitorul creşte rădăcini/ ce pornesc din palme încolăcind aerul/ precum zborul;/ dacă n-ai fi apăsător de departe dacă nu ar plânge copacii în/ nestăvilita tăiere şi/ dacă eu nu aş fi dumnezeul acestui potop/ de rame:/ ele ies fără voie din mine devin peste noapte garduri prin care/ de-abia îndrăznim să ne privim în pietrele cocoşate din drumul către ceilalţi“ (***). Lumea acestei poezii se compune din „şiruri de ochi“, dilatări monstruoase ale realităţii imediate, ale unui spectacol grotesc privit „în dosul lozincilor/ ejaculate pe bulevarde îndepărtate“. Nu lipsesc imaginile apocaliptice, filtrate suprarealist, angajând o dimensiune spaţio-temporală încărcată de viziuni, ca în tablourile lui Dali: „mâinile lor masturbatoare şi uriaşe/ ne ţin suspendaţi de viaţă totuşi câteva zile“.

Aceste poeme ale Roxanei Sicoe-Tirea sunt încercări disperate de a capta, de a reţine pe pagină viaţa cea de toate zilele, cu stratul ei inefabil şi sordid, cu nimbul ei biblic sugerat de „femeia ce poate să nască lumea“ sau de „drumul către Emaus“ până la „domnul Sartre“, invocat din perspectiva condiţiei umane degradate, apropiată de libertatea porcilor, de mlaştină şi ceaţă, de „promisiunile“ ipocrite şi de iluziile prefăcute în scrum când: „oamenii mor pe străzile mute/ fericirea naţională se ridică/ în slăvi/ îndărătul perdelelor/ în opaca lor transparenţă“ (poemul teatral din dosarele familiei).

Aluziile sociale transpar în acest text despre fiinţa sfâşiată, despre carnavalul dosarelor, al legilor, al unui „viitor din care gina zâmbeşte strălucitor“. Din imperiul vechiturilor, al tăierilor expresioniste, al traversării spaţiului sângeros, eul liric devine „animal hăituit prin frigul toamnei“, locuind într-o lume în care „Dumnezeu are mâinile sparte“. Speriate, chipurile alcătuiesc o reprezentaţie a suferinţei, a pustiului, a timpului „care îmi putrezeşte sub gheare“.

Poemele devin o „poveste inimaginabilă“, în care umilinţa şi mila sunt personaje ale spaţiului tragic, unde protagoniştii întreţin labirintul fiecărei clipe intrate într-un mecanism infernal, având ca recuzită „parfumul kalaşnicov“, televizorul, creionul dermatograf, blugii sfâşiaţi, roţile sparte. Frumuseţea se întunecă, amintind anotimpurile rimbaldiene, natura metalică, dezumanizată. Toate imaginile se scurg „prin ochiul pătrat“, prin acel ecran al realităţii deformate, al cuvintelor care „asociază şi penetrează creierul mic al poporului/ sfânta lui libertate/ până când tatăl sparge televizorul“ (întortocheat caldarâm).

Cuvintele mutilează, înstrăinează, seduc sufletul, străbat „labiile memoriei“, întorcându-se apoi, contemplând, dintr-un „port sângeros“, imaginea construită prin sfredeliri repetate, obsesive, prin stridenţa fiecărei reprezentaţii. Viaţa devine o închisoare, o celulă pentru fiinţa înstrăinată, dezabuzată, trecând din încăpere în încăpere, într-un alai de cuvinte pământeşti, purtătoare de „mari patimi umile şi nemişcate/ pe ritmul de cuie…“. Aceste versuri de suferinţă, de alinare se multiplică în vedenii, în imagini care ard totul pentru a renaşte în lumea vocabulei poetice, a ferestrei care separă şi uneşte, care incendiază şi reclădeşte: „o femeie nouă s-a aşezat în faţa ferestrei. Ea îşi înfăşoară braţul într-un prosop/ asfaltul sclipeşte şi cântă sub pantofii cu toc/ blocurile se micşorează oky s-a pitit în coteţul camerei/ o femeie nouă priveşte înainte“.