A ºaptea carte de versuri semnatã de Nicolae Petre Vrânceanu, Metafizica formelor, Ed. Ramuri, Craiova, 2006, este o cãlãtorie poeticã prin lumea încãrcatã de simboluri a sculpturii brâncuºiene, dar ºi prin spaþii arhaice, bogate în spiritualitate, transfigurate expresiv. Cele trei secþiuni, Brâncuºi - o metafizicã a formelor, Peisaje în Câmpia Românã (pentru o mitologie a câmpiei) ºi Vãzute ºi ne(re)vãzute, pregãtesc un orizont al trãirii în preajma þesãturii de sensuri care ascund interogaþii, clipe inefabile, un tãrâm al revelaþiei, sub fascinaþia operei lui Brâncuºi. Nu lipsesc incursiunile în memoria culturalã, în hãþiºul mitologic, dar ºi în ceremonialul cuvintelor care rescriu o biografie spiritualã, un traseu minat adesea de cliºee reflexive sau de succesive pagini de album sentimental. Vederea declanºeazã un nucleu de imagini care tind spre zone imponderabile, spre decantarea liricã a unei ascendenþe hermeneutice, a unor previzibile popasuri în faþa acestor forme a cãror viaþã, în traiectoria lor, întreþin, spaþial ºi temporal, mirajul redescoperirii. Capodoperele brâncuºiene sunt surprinse, adesea, cu bucuria ingenuã a deschiderii unei uºi ascunzând surprize nebãnuite. Atunci, poetul creeazã o stare, sugerând aura de mister a eului liric atras de facerea operei, de înþelesul ferecat al transfigurãrii în piatrã. Se întâlnesc, în acest spaþiu al sculpturii, figuri mitologice, aluzii culturale, voci ale unor poeþi contemporani, sintagme dintr-o legendarã biografie brâncuºianã, trimiteri etnografice. Vocea poetului înregistreazã descriptiv, conectatã la reþeaua de semne imposibil de ignorat într-o lecþie despre urma mâinii în piatra durabilã, despre spiritul care strãpunge înveliºul spaþiului românesc ºi þâºneºte dincolo de timp. Când nu verificã doar gânduri ºi depãºeºte imperiul vederii, prea riguros ºi didactic, tonul imnic, cu acorduri blagiene, cu sclipiri de piatrã ºlefuitã, pulseazã neîncorsetat: „Domniºoara priveºte prin noi, dincolo, dintr-o icoanã bizantinã / a Maicii Preceste, / crescutã prin minune / în trunchiul legendar al unui dud bãtrân, / devenit altar ºi bisericã...“ (Domniºoara Pogany). Epurate de patetism ºi de abundentã culoare localã, versurile lui Nicolae Petre Vrânceanu au darul celebrãrii unor acorduri spirituale, unor noime mereu asediate de priviri iscoditoare. Lecþia plasticã reprimã emoþia poeticã, reduce viaþa inefabilã a sculpturii ºi diminueazã misterul unui spaþiu revelator.

Nicolae Petre Vrânceanu este un peisagist, un cãlãtor, un om al câmpiei cãreia îi desluºeºte schimbarea. Acum, privirea este vie, muzeul brâncuºian din prima secþiune fiind înlocuit, în Stampele celui de-al doilea ciclu, cu pagini de sensibile tresãriri. Aceste pasteluri rescriu viaþa tumultuoasã a anotimpurilor, cu cireºi înfloriþi sau cu tonurile autumnale ale Bãrãganului strãbãtut în nopþi miraculoase. Ochiul înregistreazã cu voluptatea lui Odobescu sau cu nostalgia lui Pillat linii ºi forme, dantelãrii de catedralã sau paradisuri dintr-o Arcadie a memoriei afective. Acum, toate simþurile transcriu intensitatea trãirii într-o lume atinsã de aripa timpului, arcuindu-se în culori ºi sunete, în limpezimi ºi miresme inefabile: „Veniþi prieteni, cãlãtori în Arcadia dunãreanã / sã alergãm vânatul din lanuri / printre pâlcuri de maci sângerii / în aromele-ncinse ale verii prãfuite, / când zboruri se topesc incendiate / iar monedele de aur ale luminii curg / neontenit pe râul larg de grâu“ (Stampã XI). Culorile sunt grele ca în pânzele olandeze cu alaiuri cinegetice, ritualice, cu întinderi nesfârºite presimþind lumini care cresc sau descresc, colbul cãrãrilor sau dezlãnþuirea senzorialã într-un moment irepetabil: „Ostroave înflorite în vâltoarea de verde / desfac lumina în zeci de curcubee. / Urcã la cer parfumul florilor de soc / trecând de ceþurile dimineþii, / stârnind lãstãriºul crud / al sevelor clocotind / de-a lungul / drumurilor prãfuite“ (Stampã XII).

Numai cu aceste Stampe volumul lui Nicolae Petre Vrânceanu ar fi fost împlinit. Dacã primul ciclu este notabil, iar ultimul confecþionat festivist, cu o retoricã emfaticã, paginile descriptive ale pastelurilor sunt remarcabile, demne de un poet stãpân pe uneltele sale. Un imagist de bunã calitate se distinge în versurile nostalgice, voluptuoase, purtând seva fructelor sau liniile unor forme durabile.