Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mihail Sebastian – magia paginii și a condeiului spornic

        Henri Zalis

La orice efort de comunicare punctul de pornire alcătuiește un inel cu cel de sosire. Între cele două se țese propensiunea spre constanță, uneori se infiltrează inconsecvențe. Sunt, ușor de bănuit, aspecte ce nu se împacă unul cu altul. La Sebastian acuitatea privirii introduce lumini unificatoare, de unde continuitatea liniei de conduită într-un aliaj de naturaleță și profunzime.

Intervin, cum s-a și constatat, adâncimi de emoție, angajări auctoriale în aprecieri. Un examen complet ne dă libertatea să înregistrăm treceri de la adevăruri morale la grupări după sensul lor moral. Sebastian are, pe terenul publicisticii, grafia construcției. Asta înseamnă că el nu destramă unitatea direcțiilor, din contră, mizează pe un plan potrivit căruia inserții sufletești, critice, anecdotice cristalizează o structură. Complexitatea nu rupe făgașurile, mobilitatea nu afectează firul subteran.

Finețea elanului, verva comentatorului găsesc fără dificultate treceri din real în ireal, mai cu seamă în acțiunea dramatică. Dacă rămânem la actul jurnalistic, netocit de particulare substituiri, Sebastian ocolește neutralitatea, indiferența. Prin spărturi lirice scoate în relief identități în plină mutație, regăsește temeiuri pentru controlul analitic.

Judecat în funcție de fibra lui raționalistă, Mihail Sebastian ridică progresia de idei după cum dictează adevărul. Este un semn că sensibilitatea lui simpatică aderă la transferul valențelor inițial dispersate către esența adusă în discuție pentru a se defini pe sine. Și de a delibera, limpezind, asupra ipotezelor, traduse răbdător, în acceptări sau dezaprobări.

Puțini au fost cei care au putut asuma, de la „cursive“ de ziar, texte de amploare precum foiletonul, cronica literară, reacția polemică, fără dificultatea plierii la cerințele unor gazete precum „Cuvântul“ ori „Rampa“ și, prin disciplinare, punerea – ca autor - în balanța sporitei autorități, în paginile „Vieții românești“, „Revistei Fundațiilor Regale“, „Reporter“, „Contimporanului“.

Pe scurt, Ion Biberi nu greșea descoperind în Sebastian „un autor polifonic“. De la bun început atrag atenția eseistul și inteligența lui reactivă. Vor urma prozatorul și dramaturgul. Potențialul exprimat exploziv în „Jurnal“ încununa o carieră scurtă, mult prea scurtă, pe cât îi revelează interesul estetic învelit în dureroase zbateri de conștiință. Ca într-o polifonie epicul ia caracter interogativ, sinceritatea sună crud, lumina stinsă alternează cu pânda în beznă. De sus intervine unda de lirism iar epicul curmă frigul atmosferic. Nu pentru totdeauna, date fiind circumstanțele, apariția extremismului rasist în anii ’30, trădările în prietenia purtată lui Mircea Eliade, ruptura de Nae Ionescu, scoaterea „pe tușă“ a intelectualilor evrei după aplicarea setului de legi din iunie 1940, inchizitoriale, eliminatorii pentru profesiunile liberale practicate de etnicii repudiați.

Un anacronic conglomerat de fapte satură lirismul, îl trimite în spații recluzate. Nostalgiile fuzionează cu desnădejdile, destrămările cu revolta iscată de triste duplicități.

În atari condiții ne întrebăm în ce mod a servit actualitatea politică, socio-culturală.

Un soldat al libertății de opinie, cum i-a plăcut lui Sebastian să se definească ori de câte ori erau activate teme și situații în căutare de clarificări. Deși nu a fost vreodată obsedat de el însuși, contemporanii săi au notat că avea un indice înalt de sensibilitate. Una năpădită de subiecte eteroclite, pe seama căreia un brăilean, ca și scriitorul adus în discuție, Sergiu Semilian spunea: „Oamenii de la Dunăre răscumpără, prin încredere în luptele prin care trec, fatalitatea umbrelor ostile“.

Deloc întâmplător, un singur confrate, Camil Petrescu prețuia, „din afinitate electivă“, simțul artistic cu care Mihail Sebastian incorpora în aventura umană mărturisiri, cele mai adesea directe. F. Aderca nu l-a contrazis când a observat că vede în Sebastian, ca reflex ai iudaității acestuia, întregirea, prin moderație și echilibru, a vibrațiilor generoase „până la exces“.

În anii de colaborare la „Cuvântul“ sau de respectabilitate la „Revista Fundațiilor Regale“ Sebastian a dorit să îmbrățișeze, fără discriminări, o întreagă gamă de activități. De reținut, că nu a fost leneș; revistele și ziarele ce i-au marcat itinerarul, l-au solicitat pentru buna lui credință în dezbateri, aderentă postulatelor neabătut democratice, nuanțate în expresie. Când a redactat studiul dedicat lui Titu Maiorescu și „Jurnalul“ acestuia, penultimul text înaintea intrării în vigoare a legislației anti-evreiești, Sebastian a oferit un document de mare valoare despre propria natură.

Cum era normal, locul central îl ocupă personalitatea maioresciană. Spre deosebire de scrieri de același profil semnate de Stendhal sau frații Goncourt în care stricta intimitate e cenzurată de publicitatea întrevăzută postum, Maiorescu s-a ferit „de această subtilă și trădătoare ispită“. Toate citatele vor dovedi cu ce îngrijire va ști Sebastian să descifreze în omul matur zisa lui impersonalitate. Foarte rar, spune exegetul, sub notele seci, înșelător reci, bănuim „un strigăt de desnădejde care arată că, în adânc, viața acestui om ordonat n-a încetat să fie chinuită“. În continuare citim: „Istoria noastră literară și politică din ultimele decenii ale veacului trecut - istorie cu care, în câteva din momentele ei esențiale, figura lui Titu Maiorescu se identifică – dobândește prin publicarea acestui „Jurnal“ o sursă de o nespusă bogăție și de cea mai sigură autoritate“.

Pătrunde comentatorul, din perfecta sa comuniune cu personajul plenitudinar, secretele acesteia? Cercetat, în climatul care comportă percepții mai extinse, dincolo de „estetica statică“, sufragiul public merge în cultura noastră, spre titlurile profetice, retorice, lirice. Oriunde este un accent personal direct, oriunde izbucnesc manifestări spontane de temperament, se îndreaptă și adeziunea publică. Avem o preferință de principiu pentru tot ce este «vulcanic» și, dimpotrivă, o rezervă stingherită pentru tot ce este reținut. Titu Maiorescu este încă în amintirea noastră prizonierul câtorva adjective: aulic, distant, auster. Ne-am obișnuit să asociem dezordinea morală cu adâncimea de simțire. Gândirea logică, luciditatea, claritatea de expresie, spiritul de consecvență par să excludă dramele interioare. Ce nu este convulsiv nu ne convinge, nu ne emoționează“.

Cutez a crede că asemenea verdicte critice se potrivesc mănușă multora din parlamentarii noștri de astăzi. Dar e absolut remarcabil că un scriitor evreu de 33 de ani, deplin integrat spiritului românesc, are – despre figura centrală a programului junimist de modernizare a țării -, considerații atât de exacte, de importante în dimensiunea lor revelatoare.

Însușirea de a fi grav când trebuie și afectuos când, nevăzut, scăpa „de gânduri rele“ (vezi episoadele dedicate marii iubiri pentru Ana Rosetti sau despărțirii de Mite Kremnitz) înlesnește accesul la o fire înclinată rar să dea „suplimente de informații“.

De la Maiorescu știm că atunci când ironicul și violentul Caragiale a aflat de boala lui Eminescu a izbucnit în lacrimi, deși pe seama bărbatului cu apucături greu de primit are aprecieri de mare justețe. E și motivul pentru care îi cumpără lui Caragiale bilet de tren la Viena, să vadă, după gustul personal, dacă civilizația europeană exercită aceleași funcțiuni precum cele din cafenelele bucureștene. Apropierea de „generosul, fără ostentație“, care iradia stimă intelectuală celor pe care îi cultivă, permite lui Sebastian să ridice tentativa de portretizare la rang de model subtil, eficient, pierdut ca unicitate în epoca ce a urmat.

*

Compoziția în marginea de foc a jurnalismului avea să afecteze corecta ierarhizare a rezolvărilor cerute la masa de scris prozatorului și dramaturgului Mihail Sebastian. Din concomitența trăirilor vin tresăriri diferite, sublimări, organizări ce ar fi putut afecta buna lizibilitate a realului explorat. Din fericire lucrurile nu stau așa. Textele pentru spațiul gazetăresc aparțin cotidianului. „Le ataci dacă simți nevoia să îți lămurești cititorii“. Pe celelalte doar dacă vrei să-i emoționezi. Scopul inițial al asocierii publicisticii cu literatura, afirma Sebastian, vine ca o pregătire a condeiului. Și, negreșit, spre a feri componenta literară de intensitatea schimbătoare a scrisului „la comandă, împlinit în urgență“.

Avem acum dovada că într-un întreg deceniu, 1927-1939, panorama subiectelor „de o zi“ izbea puternic malul închipuirii, îl împrospăta. Altminteri nu am fi avut creația prozastică pe îndelete gândită din „Fragmente dintr-un carnet găsit“, 1932, „Femei“, 1933, alcătuite din crochiuri expresive, nonpatetice, în schimb infuzate cu proiecții adolescentine regăsite, ulterior, în piesa „Jocul de-a vacanța“ sau anticipate de poetica plasare în „Orașul cu salcâmi“, realist culminată în ultimul său roman, „Accidentul“, 1940.

Suntem pe un tărâm complex, ocolind eseismul, nu ferit de frivolități, însă cu siguranță rod al acumulărilor confesive, contemplative, senzuale, sinuos psihologice. De recunoscut impactul pozitiv al parcursului realizat de Sebastian de la ceea ce s-a numit „literatură de consum“ la întreprinderea plină de primejdii a domeniului de confluență, deasupra căruia trona un Gib Mihăescu, privegheat, cu impurități virile, nestăpânite de Mircea Eliade.

Pe teritorii întinse și instabile conceptul de „literatură de consum“ demolează imaginarul convențional dar îi induce încorsetări ce ascund sinele. Dacă, în exercițiul narativ, Sebastian plătește mai puțin tribut erotismului, exotismului ori comportamentelor bizare, meritul revine prospețimii, sincerității cu care evită obsesiile carnale, pretinsul antagonism între cultură și civilizație. După bunul model oferit de André Gide și de pozele ce cultivă așteptarea, amorul propriu rănit, feminismul, Sebastian izbutește să își „vândă“ literatura fără prea mari concesii conformațiilor nefericite, cazurilor patologice, introspecțiilor în exces. La nivel de faună umană, Sebastian înregistrează prefaceri fără traume, deloc orientat spre abisal, atras în schimb de arome dionisiace, libido apetisant.

Nr. 1/2008
Nominalizãri pentru Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2006

Douã zile la un castel din Polonia, o zi la Dresda
de Gabriel CHIFU

dumnezeu la abator
de Anton JUREBIE

Dimoviana
de Dan CRISTEA

Din jurnal (1992)
de Gabriel DIMISIANU

Dupã un faliment (IV)
de Alexandru GEORGE

„Viata Româneascã“
de Florea MIU

Memoria provizorie
de Nicolae PRELIPCEANU

Academia de pe Gianicolo (II)
de Adrian POPESCU

Versuri
de Ion Maria

La portile Orientului
Daniel Cristea - Enache

Festivalul Comediei Românești
Mircea GHITULESCU

Etnicul românesc și ideea europeană
Ionel Bușe

Matei Vișniec Scenografia așteptării
Iulian BOLDEA

Matei Vișniec
Iulian BOLDEA

Către nemurire
de Horia GÂRBEA

poeme nouã
Mihai ENE

„Trecutul nu trebuie uitat….”
Sonia CUCIUREANU

Funigei
Julio CORTAZAR

Încă o dată, clasic și modern
Ioan LASCU

Romanul neîntâlnirilor
Gabriela GHEORGHISOR

Rocambolescul în haine postmoderniste
Gabriel COȘOVEANU

Carte de recitire
Bucur DEMETRIAN

Nepieritoarea utopie a poemului
Paul ARETZU

Poezie dintr-un întuneric luminat
Luminița CORNEANU

„Ce citeau, cum citeau” locuitorii secolului 19
Dania-Ariana MOISA

Inspirat de heruvini
Geo VASILE

Ipostaze creatoare
Petre CIOBANU

Câteva impresii ale unui cititor meloman
Mircea MOISA

Arta de a fi discipol mereu
Paul ARETZU

Alexandru Păsat

Un poet al câmpiei
Bucur DEMETRIAN

Mihail Sebastian – magia paginii și a condeiului spornic
Henri Zalis

Sub semnul melancoliei
Florea MIU

Literatură și istorie la Thomas Babington Macaulay
Victor Olaru



© 2007 Revista Ramuri