N-aş fi crezut în ruptul capului, aşa cum am fost un copil fascinat de cărţi, doritor de-a le poseda mai mult decît orice altceva pe lume, că biblioteca îmi va produce cîndva o întristare fără leac. Măsor miile de volume din locuinţa mea, al căror număr sporeşte mereu prin contribuţia infatigabilă a unor autori de toată mîna ce ţin a-mi trimite ultimele lor apariţii editoriale (era să adaug: cu autograf, dar o modă, se vede că de ultim moment, face că înscrisul cu pricina să fie tot mai des… suprimat), meditînd la două categorii distincte ale acestora. Mai întîi, cărţile mai mult ori mai puţin noi (unele de-a dreptul avînd o vîrstă respectabilă), pe care, deşi mă interesează, nu le voi mai putea citi niciodată. Apoi cele pe care le-am citit cîndva cu emoţie şi savoare, cu un profit firesc pentru mintea în construcţie, dar şi pentru sufletul naiv uimit de cîte s-au putut transpune în verb, pe care, helas, nu le voi mai putea reciti. Implacabilul timp mă sileşte a-mi măsura puterile insuficiente, jalnic de insuficiente. Cu un patetism mut de care mă ruşinez, arunc în răstimpuri priviri mormanelor de cărţi (căci nu toate mai încap în rafturi). Oricît mă străduiesc a-mi ticlui mai convenabil programul zilnic, a mă forţa la un efort care măcar cît de cît să-mi mulţumească năzuinţa de lectură, nu pot ocoli un simţămînt teribil de neîmplinire. Un simţămînt cu o intensitate ce sporeşte la apropierea inevitabilelor scadenţe. Cîteva mari spirite au asemuit biblioteca cu un cimitir, bunăoară Proust, care vedea într-însa un loc „unde de pe cele mai multe morminte nu se mai pot citi numele şterse”. Ceea ce voia să spună, dacă înţeleg corect: depersonalizarea produsă odată cu transpoziţia trăirii în text continuă prin absorbţia cărţii în curgerea temporală majoră, în durata istorică în care palpitul fiinţei concrete e tot mai slab, pînă la dispariţie. Istoria e o climă aspră ce seacă delicatele, aprigele, visătoarele, indomptabilele seve existenţiale. Ce-am putea face? Aspectul funerar al bibliotecii se referă direct la cei care n-o mai pot parcurge aşa cum şi-au dorit cu ardoare, inclusiv la modesta mea persoană. La cititorul ratat care am devenit. Tot mai apăsat, biblioteca îmi dă impresia a fi propriul meu mormînt, pe care, aşa cum se întîmplă cu destui semeni ai noştri, îl vizitez în răstimpuri, îi dau tîrcoale grijulii, încă în viaţă fiind.

*

Contactul cu Cartea: o senzualitate sui generis, o voluptuoasă descifrare a motivelor ei abstracte, însoţindu-se de priveliştea elementară a textului cuprins într-o pagină de-un anume format, de-o anume nuanţă a albului hîrtiei, de anume irizări ale luminii, de foşnetul molcom-relaxant al filelor, de, uneori, mirosul lor precum o estompată evocare a mirosului Lumii.

*

„Femeia rea are cîteva calităţi, femeia încîntătoare are cîteva defecte” (proverb chinez).

*

„Mai uşor împac Europa decît două femei” (Ludovic al XI-lea.)

*

Există animale care devoră în principal cadavre, numite necrofage. La fel şi comentatori care, evitînd tactic confruntarea cu autorii în viaţă (pe cît cu putinţă, se grăbesc a cîştiga favorurile celor „influenţi”), se năpustesc cu furoare asupra marilor dispăruţi, învinuindu-i de toate relele, inclusiv de plagiat…

*

Necesitatea implicării universalului în cazul particular al unei inovaţii în sfera artei, pentru ca aceasta să aibă o însemnătate reală, să fie, cum arată Goethe, „o sinteză între lume şi spirit”.

*

Se întîmplă să fii prozaic, tern, din frica de a nu greşi într-un registru mai înalt. Preferi să alegi tu miza scăzută a comunicării, precum un risc mai redus.

*

„Astăzi poţi face artă fără să fii artist. Oricine poate face orice. Pretutindeni. Cu condiţia să fie prevenită presa. Se poate împacheta şi expune orice. Un spaţiu abstract delimitat printr-o frînghie, sau numai frînghia, (…) umbrele, fire de plastic, bucăţi de fiare, ghilotine sau găuri de ac, butoaie cu apă ori tuburi de scurgere, tot ce poate fi mai bun ca găselniţă sau mai rău decît nimicul. Contează prea puţin. Se va găsi întotdeauna un critic care să se tăvălească de admiraţie în faţa acestora, decretînd că întregul univers se cutremură” (Helene Parmelin).

*

Dacă, aşa cum spune Valery, intoleranţa e „teribila virtute a timpurilor pure”, toleranţa le dă un aspect şarjat, burlesc. Măruntele gesturi de magnanimitate faţă de intelighenţie arătate de tiranii comunişti, de pildă, neputînd aboli cenzura şi dirijismul, nu făceau decît să accentueze, prin contrast, liniile tăioase ale anomaliei. Nesocotirea libertăţii de conştiinţă reprezenta fotografia sistemului totalitar, concesiile relative reprezentau caricatura ei.

*

„Unde este dragoste, este şi credinţă” (proverb englez).

*

Cu mult mai multă uşurinţă vorbeşti despre lucrurile care te privesc puţin, cu care nu consuni, aşa cum ai face gesturi de rutină, maşinale, chiar dacă se află în cauză un subiect pe care nu-l cunoşti foarte bine. E un mijloc de apărare psihică.

*

Citesc intrigat cuvintele lui Marx pe tema interesului, apreciat ca „un permanent improvizator, pentru că nu are un sistem, ci recurge doar la expediente (…), nu are memorie, pentru că se gîndeşte doar la sine însuşi. Singurul lucru care contează este el însuşi şi asta nu uită niciodată (…), nu gîndeşte, ci calculează”. Cît de uşor le putem proiecta asupra luptei de clasă, asupra regimurilor totalitare zămislite de aceasta, cu fanatismul lor absorbant care a suspendat fără jenă meditaţia marxistă cu privire la alienarea omului, improvizînd teroarea. Aducînd asupră-ne o teroare „calculată” de la un moment la altul (de cîte ori nu se schimba „linia” partidului? de cîte ori „genialii” cîrmaci nu se debarasau, printr-un crîncen capriciu, de cei mai apropiaţi „tovarăşi de luptă”?). Aşadar o teroare diletantă…

*

Murim nu prin ceea ce am simţit, nu prin ceea ce am gîndit, nu prin ceea ce am făcut, ci prin ceea ce n-am simţit, prin ceea ce n-am gîndit, prin ceea ce n-am făcut, ca o răzbunare a golului pe care n-am izbutit a-l umple.