De la începutul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a fost socotit drept un model de ierarh curajos, anticomunist, cu elanuri generoase faţă de toţi săracii acestei planete, vizionar, cu simţul cosmicului, un poet religios veritabil, dar şi analist al socialului concret, o personalitate care a marcat secolul şi poate chiar sfârşitul celui de al doilea mileniu. Un model inaccesibil? Nu cred, adolescent jucând teatru la Cracovia, student la teologie, în clandestinitate, mare iubitor de drumeţii montane, preot, episcop, cardinal, apoi pontif roman, polonezul are datele unui om din Est, realismul, compasiunea şi respectul celuilalt, dar şi fervoarea constructivă care se confruntă mereu cu obstacolele mediului. Dar un convertit ca Nicolae Steinhardt, om de litere şi de credinţă tare, nu e un exemplu atrăgător pentru tineri? Cum spun unele sondaje, chiar foarte drag tinerilor liceeni. Să nu-l uităm nici pe monseniorul Vladimir Ghica, os domnesc, încarcerat sub comunismul stalinist, mort eroic în detenţie, cel care unea în persoana sa Occidentul cu Orientul, confesiunile şi clasele sociale. Un volum oferit mie, cu generozitate, de Alexandru George ne descrie modul delicat cum trebuie ajutaţi săracii. Pe cel puţin doi discipoli ai monseniorului îi cunosc: pe preotul unit Tertulian Langa, autor al unor cutremurătoare mărturii din închisorile prin care a trecut, volum tipărit la Editura Muzeului Literaturii Române, Să trecem pragul memoriei şi pe distinsul anglist Andrei Brezianu. Dar mai sunt modele de acest fel, spirituale, îmbinâand intelectualitatea cea mai fină cu caracterul ferm al opţiunilor etice, modele umane poate nu destul de cunoscute tuturor, de la Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, la multe figuri ale exilului românesc, nu doar Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, dar şi Monseniorul Octavian Bârlea, italienistul Mircea Popescu.

Lor li se pot adăuga alte nume din panteonul umanităţii, de pildă, Edith Stein, Maximilian Kolbe, mort la Auschwitz, oferindu-şi viaţa în schimbul unei vieţi…

De ce să credităm mereu lipsa, negaţia şi fragmentarul, ca neîmplinire ,,superioară“ împlinirii veritabile? Poate nefinalizarea nu e chiar o calitate, fie ea şi a autorului postmodern, iar incoerenţa, aleatorismul şi pierderea reperelor morale nu e chiar certificatul de garanţie al autenticităţii literare. Teama de ratare, de risipire a datelor naturale, inversarea sensurilor - descendentul considerat singurul adevăr creditabil, sigla vremii noastre; ascendentul ca marcă a ,,esenţialismului şi a ,,reactionarismului’’ ideologic) ar trebui să ne dea de gândit dacă nu cumva ne distrugem singuri, confecţionând decorul apocalipsei vesele, veselie vulgară, a zilelor noastre.

Lumea o poţi distruge sau păstra, mai mult, o poţi restaura, dar numai conferindu-i un sens aflat dincolo de frumuseţea sa vizibilă, ce-i oglinda celei invizibile, aceasta intuită ca plinătate ontologică.

De ce să elogiem golurile, ,,spărturile“ şi nu plinătatea, armonia secretă a unui artifact artistic? De ce contramodelul are mereu câştig de cauză mediatic, iar modelul e discret şi ruşinat aproape de vacarmul din jur? Am pierdut noi percepţia lucrurilor fireşti, farmecul lor tăcut, dulceaţa zilelor şi a nopţilor, ciclul mereu proaspăt al anotimpurilor, puterea de a discerne între sus şi jos, nobil şi trivial?

Contramodelele sunt vorbăria din cafenea, nu dialogul a două spirite afine, care se bucură la o masă de lumina primăverii. Iar dacă raza cade exact la mijlocul tăbliei lustruite, e pentru că, unind, trebuie mai întâi să separi judicios.

Poţi iubi contrariile, ,,terţul lor tainic inclus“ (Basarab Nicolescu), dar nu indistinctul lor, amestecul criteriilor, care produc pseudo-modele, antimodele, contramodele şi relativism comod şi iresponsabil.