Prin volumul Leagãn de nisip, apãrut la Editura Universal Dalsi, în 2006, Ioana Sandu îºi defineºte un perimetru al cuvintelor care sã o exprime cât mai fidel, cât mai aproape de trãirea sa intens-femininã, cu accent pe evocarea stãrilor ce însoþesc trecerea. Teama de „pulberea tristeþii fãrã de margini“ ºi de semnele iernii care ard „ca o mare tristeþe“ contureazã viziuni pesimiste, într-un registru imagistic contrastant, între suavitate ºi crispare.

Starea dominantã este melancolia, regretele însoþesc chiar ºi notaþiile luminoase, încãrcate de oarecare seninãtate. Într-o „lume fãrã tipare“ – cum îi apare poetei spaþiul existenþial - gândurile „foºnesc prin mesteceni ca pãsãrile toamnei“, amintirile sunt „înºirate pe chip“, plânsul „s-a întins pe treptele casei“, iar întrebãrile „nu se mai întorc / în lãcaºul de sãlcii“. Comunicarea cu ceilalþi este tot mai dificilã, iar în aceastã arie a monologului apãsãtor orice semnal dinspre oameni îi pare obositor, sacadat, de domeniul automatismului. Chiar ºi „în tãietura visului alb“, se aude „rostogolirea ultimelor lacrimi“ ºi, ca într-o „garã fãrã adãpost“, numele „intrã-n uitare / ca o daltã într-un zid de tristeþe, / ca un tren rãsturnat peste noapte...“ (Portret de august). Parcã „nimic nu se mai potriveºte / pentru un alt început“! Între fântâni sunt numai „paºi obosiþi“, iar dincolo de ardere se simte „miros de scrum“ ºi „se aprind rãnile“ (p. 66).

Totuºi, nu este vorba de un univers în dezagregare, ci de acuitatea percepþiei senzoriale: caii miros a drum lung, e frig între vise, „înfloreºte umãrul stâng“, câinele „bea din izvor / tãcut / apa nesomnului“, cerul „se scuturã de pãsãri“ etc. Acestei avalanºe de senzaþii îi corespunde un sens al aºteptãrii, al nostalgiei celor neîmplinite ºi al iluziei: „De
þi-ai face popas între douã iluzii / ai ºti cã numai plecãrile tale / m-au lãsat în poartã / cu mâinile în formã de cruce, / au lãsat drumurile întunecate / în ecoul sfâºietor / hãuind dinspre mine, / au osândit timpul mai tânãr / capcanã de jertfe, / au spânzurat echilibrul meu treaz / la porþile strãine“ (Nostalgie de varã). Tocmai pentru cã se aflã „în marginea toamnei“, pe un traseu incendiar al fiinþei, poeta îºi construieºte simboluri terifiante precum calul alb, calul negru, caii nopþii care „se îndeamnã spre cruce“, „sãlbãticiunea înfometatã“ sau femeia strãinã care îi bântuie existenþa rãvãºitã. Toate îndemnurile sunt adumbrite de „nãluci ºi himere surpate de zei“, de „absenþele cu amintiri“, care o împrejmuie, de somnul care „se trage sub piatrã“, de vântul ce „rãstoarnã tristeþile-n prund“ ºi de caii care „merg ºchiopãtând prin nopþile lungi“. Acest parcurs sentimental, cu indefinite reflexe interioare, genereazã meditaþia leagãnului de nisip – a nisipului „ce rãmâne pe mal / tihnit numai sub genunchiul / de închinãciune“ (p. 41),

Alte câteva poeme de reþinut (Izbãvire, În februarie, Omul pãdurii, 16 noiembrie, Cuibul iernii) susþin un cântec al vârstei cãruia i se circumscriu aceste melancolii poetice.