Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În ordinea sentimentelor

        de Florea Miu

Tensiunea implicării afective este aceea care face să vibreze puternic poemele din Ordine de zi, ordine de noapte de Leo Butnaru, cunoscut prin lirica sa dezinvoltă, cu evidentă propensiune spre sincronizarea la curentele moderne, dar şi ca un excelent traducător în literatura română de azi. Volumul (apărut la Asociaţia Culturală Valman, Râmnicu-Sărat, 2009) este reflecţia unei viziuni eclectice şi a unei atitudini nonconformiste faţă de lume, într-un discurs încărcat de prea multele întrebări şi puţinele răspunsuri pe care le oferă existenţa. Consecinţa acestei stări este asemănarea cu cinicul „care îşi gestează gesturile premeditate, / uşor sfidătoare”, văzând „în toate / inevitabila strategie providenţială a eşecului ...” (p. 95). Alăturările sunt frapante şi chiar derutante. Strălucitorului Paris i se asociază decadentismul în cursa „nemiloasei selecţii naturale a criticii cinice ...” printre „îngeri dintre care câţiva rezistă, ajungând oarecum cunoscuţi / pe când restul ... restul sunt pur şi simplu îngeri anonimi ...” (p. 95). În acelaşi discurs sunt evocaţi, cu inegalabila lor tristeţe, „poeţii muribunzi – Valejo, de pildă, peruvianul ce a scris voi / muri / într-o zi de joi ploioasă la Paris” – adică acei poeţi care aud (precum Bacovia auzea materia plângând) „cum / de pe frunţile lor peste fila peste care stau aplecaţi li se / scutură presărat / celulele vechi, moarte deja ...” (ibidem). Este destrucţia regeneratoare, a seminţei care trebuie să moară spre a rodi, şi este, totodată, o lumină a pierderii necesare care îi pune, de asemenea, în evidenţă pe Brâncuşi sau Tzara, pe Esenin sau Troţki, şi ei locuitori cu tristă soartă ai capitalei europene.

Leo Butnaru vede, în această dureroasă alchimie vitală, reversul creator, situat sub semnul inalterabil al lui „dimpreună-a-fi”, cum bine transpare această idee şi în aserţiunea simbolului auriu al luminii – floarea soarelui – din poemul cu Allan Ginsberg, o adevărat㠄prelegere de cum trebuie reciclată dulcegăria / naivitatea şi / infantilitatea poeziei când apare dramatismul florii moarte” (Cu Allan Ginsberg rescriind o sutră a florii-soarelui). Ca şi destinul <<florii în declin>> - pare a spune poetul -, şansa de supravieţuire a glăsuirii celeste din om este dată tocmai de fragilitatea condiţiei umane care generează mereu şi mereu alte ipostaze în care să se regăsească fiinţa în aspitaţia şi visurile sale perene ... Un tâlc precum acesta nu se rosteşte, însă, tot atât de simplu în poezie, unde cei dinainte şi cei care vin îşi răspund la întrebări ori se întreabă prin răspunsuri într-un acelaşi timp imemorial şi implacabil, care sfărâmă formele şi păstrează tiparul, ideea unei geneze continue.

Refacerea traseului interior se face, în incongruenţa istorică, prin traducerea „în sentimente şi culoare aurie” a ceea ce pare de neînţeles şi disipat, a cenuşiului imediat, a conglomeratului cotidian prin care răzbate „lumina florii-soarelui de pe câmpiile yankee cu cea din / Bărăganul românesc sau / de pe grasele cernoziomuri basarabene” (ibidem). Este chiar drumul poeziei, al „încrucişării unor metafore americane cu semene de-ale lor / române”, în „planul de selecţie / poetică natural㔠pentru care, însă, este necesară aprobarea «Ministerului Postmodernismului / Departamentul Textologie». Ironia şi ludicul sunt, de altfel, mereu prezente în aceste pagini, unde, într-o echivocă ecuaţie, „libera circulaţie a poeziei / ar putea modifica oarecum / starea de spirit din vămi – mereu / apăsătoare / pentru bietul ins cu paşaportul în mân㔠(Din experienţa unui traducător).

Tendinţa spre evanescent punctează, alteori, calitatea de a surprinde legături invizibile în ordinea lucrurilor şi a sentimentelor, de a privi interferenţe şi de a descifra sensuri mai puţin evidente: „... în Maramureş văzusem / mulţi tăietori de lemne trişti / şi deloc liberi în dependenţă / de poziţia – (adică / libertatea sau nelibertatea) – copacilor ...” (În dependenţă de libertate).

Deschisă spre dezbatere, poezia lui Leo Butnaru conturează un spaţiu al problematizării fără a fi descriptivă, într-o notă personală care îmbină spontaneitatea cu spiritul cultivat, imaginea inspirată cu sugestia atent studiată.

Nr. 05/2010
Situaţia Casei Monteoru
de Nicolae Manolescu

Lecturi la Institutul Blecher
de Gabriela Gheorghişor

Conferinţe la TRADEM
de Gabriela Ghoergişor

Revista revistelor
de Gabriela Gheorgişor

Lecturi publice
de Jean Băileşteanu

Din Jurnal (1998)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (3)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
e Gabriel Chifu

Modele morale (2)
de Adrian Popescu

O fi sau n-o fi, aceasta e întrebarea
de Nicolae Prelipceanu

Penitenţă
de Nichita Danilov

Cîmpul minat al poeziei lui Mircea Petean
de Dumitru Chioaru

„Marele eşec” sau contradicţia lui Marino
de Constantin de M. Popa

Primii paşi ai frontierologiei româneşti
de Gabriela Gheorghişor

La porţile Orientului
de Daniela Firescu

În ordinea sentimentelor
de Florea Miu

Istoria a trecut şi pe la Satu-Mare
de Ştefan Vlăduţescu

Daimonul lui Ioan Matiuţ
de Gheorghe Mocuţa

Mistica sterilităţii
de Paul Aretzu

Poezii
de Miron Kiropol

Articolul 96 (fragment)
de Horia Gârbea

Obscuritatea pactului cu lumina, în poezia lui Eugen Bunaru
de Mircea Bârsilă

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Poeme
de Toma Grigorie

Fenomenul Katyn n-a avut loc...
de Ionel Buşe

„Nu îl cunosc pe acest om!” (II)
de Ion Militaru

În căutarea celuilalt
de Gheorghe Dănişor

Poeme
de Petre Got

Poeme
de Anghel Gâdea

Viaţa unui artist
de Antonia Areţu

Poezie şi natură originară
de Florin Caragiu

Mihai Ţopescu şi lecţia sa de anatomie a sticlei
de Cătălin Davidescu

Viziuni, enigme, controverse
de Romulus Preda

Duhovnicia muzicii
de Luiza Barcan

Sala de aşteptare
de Nicolae Radu

Japonia: ritualuri de sfârşit şi început de an (III)
de Ruxandra Mărginean Kohno

© 2007 Revista Ramuri