Romanul Chermeza sinucigaşilor (Satu-Mare, Pleiade, 2009) nu vădeşte niciuna dintre ezitările unui debutant şi nici vreo inducţie a calităţilor de poet ale autorului său. Radu Ulmeanu se arată a fi dintru început un romancier matur. Ştie să aducă la cuvânt o lume imaginară coerentă pentru care conceptul de diegeză nu este excesiv. Reuşeşte să fie senzorul unei realităţi ce impune temele. Izbuteşte, de asemenea, să amortizeze tentaţia prozatorului naiv de astăzi ca prin intermediul ficţiunii să dea replică unor evenimente reale. Probează că este capabil să ridice la reflecţie raportul dintre om şi istorie, iar fapte banale să le încarce cu o semnificaţie general umană. În sfârşit, se vădeşte capabil să facă dintr-un personaj o figură memorabilă şi să-l configureze ca o formulă existenţială credibilă.

Imaginarul epic se fixează în oraşul Scuteni, din nordul ţării, şi se articulează în jurul profesorului de franceză Grigore Lapteş, talentat la desen şi ajuns membru al uniunii de breaslă.

Alături de figura profesorului-artist are emergenţă ca relevant profilul Monicăi Meleşcău. Destinele acestora sunt conturate cu prioritate şi integrate într-o strategie narativă prin care apar ca fiind în mod predominant urmărite. Evoluţia lor convergentă face ca aceşti vectori epici să devină personaje principale şi de traiectul lor să poată fi prinse ca fotografii într-un tablou celelalte personaje. Fotografiile de sub chipul zugrăvit al lui Grigore sunt Andrei Cetea, Marta, Ana, Vanda, Flondor etc. În paralel, prinse în bolduri sub tabloul Monicăi, se regăsesc: mama sa, Olga Meleşcău (şi grupul său de lesbiene), Dragnea, Doru Mihăilescu, Ramona, Mihaela ş.a. Cum bine deliminează criticul Tudorel Urian în prefaţa cărţii, Grigore Lapteş are „de-a face cu marea istorie”, iar Monica „este exponenţială pentru mica istorie”. Grigore susţine palierul politic al cărţii, iar Monica este centrată în zona onirico-psihotică a naraţiunii.

Grigore Lapteş apare tuturor ca o personalitate ciudată şi greu explicabilă, ca un „Don Quijote nedesăvârşit” (p. 14), „aflat permanent pe drumul către o nouă iluzie”. Este, pe de o parte, un individ de o „fantastică naivitate” şi îndreptat către înalte idealuri erotice. Se regăseşte, pe de altă parte, ca fiind capabil să sesizeze „necesitatea de acţiune” şi să se înscrie în primele rânduri ale „mulţimii” anemice ce schimbă „regimul” în Scuteni. Face acest lucru cu conştiinţa limpede a unei transformări sociale, de substanţă: „deci revoluţie” – conchide el. Astfel, în ansamblul de iluzii se integrează şi un fiasco. Eşecul politic nu constă în a nu accede pe palierele superioare ale puterii, ci din falimentul speranţei cu care s-a angajat în revoluţie. În decembrie 1989 „a acţionat stăpânit de primul impuls” şi cu convingerea că în cultură lucrurile se vor petrece mai corect. Acesta este pentru el marele eşec, căci conştientizează că nu a reuşit nici măcar aici”, în domeniul său (p. 312).

Constituie element modelator al formulei existenţiale a lui Grigore Lapteş de a se implica impulsiv, dintr-un „elan donquijotesc”, în situaţii fără ieşire: în anii ’60 nimereşte printre studenţii de litere ce intră în conflict cu un decan prolectultist, ia apoi parte la revoluţie, se lasă antrenat în iubiri falimentare. Născut în anii ’50, Grigore este în anii ’70 profesor navetist: „făcea naveta la şcoala din Mora (...), parcurgând pe jos cei patru kilometri în plus faţă de traseul parcurs cu autobuzul”. La finalul anilor ’80 accede la un liceu. Revoluţia îl aduce în postura de membru al CPUN local. Din CPUN iese în primele luni ale lui 1990 şi revine ca profesor de liceu, unde o are elevă pe Monica Meleşcău. Pe profilul său social, se grefează trăirea în numele unui ideal artistic. Este pictor şi talentat pentru literatură, ceea ce-i permite să aibă o dublă prezenţă: în expoziţii şi în ziare. Se arată a avea temele intelectuale făcute: Tagore, Apollinaire, Rilke, Plotin, Hegel, Baudelaire, Rimbaud, Proust. Emite chiar o interesantă interpretare a Mioriţei: cum că „rolul mioarei era mai degrabă să-l iniţieze pe cioban în tainele morţii”.

Un alt palier definitoriu al personalităţii lui Grigore Lapteş se configurează în linia erotică a vieţii sale. La 27 de ani începe o poveste de dragoste cu Marta Martin, elevă de 16 ani. Faţă de aceasta se manifestă mai întîi „dublul său complex, patern şi profesoral”. Nitam-nisam, în schismele iubirii faţă de Grigore, Marta pleacă la Cluj împreună cu o colegă de şcoală şi, într-o cameră de hotel, „amândouă încearcă să se sinucidă cu somnifere”. Acest lucru nu este, de altfel, decât o urmare naturală a ideii ei despre viaţă: „viaţa mea nu are niciun sens. Nici nu vreau s-o trăiesc (...). Nu-mi place viaţa”. Pe nesimţite, Marta iese din viaţa lui Grigore, iar în zilele de început ale lui 1990, când o întâlneşte pe Vanda (ca şi pe Marta pe stradă), el este deplin disponibil pentru un nou eşec. Iubirea cu Marta o adusese pe aceasta pentru câteva luni la un sanatoriu şi pe el în situaţia de a suferi de „nevroză erotico-sexuală”. Vanda este o tânără către 25 de ani, membru în comisia de tineret a CPUN. Idila cu aceasta se încheie după regula incapacităţii lui de a avansa „în materie de fericire”. Aflaţi pe malul râului în apropierea oraşului, sunt atacaţi. Vanda fuge, el este însă bătut de nişte huligani şi-şi pierde un ochi. Curând după aceea, Vanda îl părăseşte.

La liceu o cunoaşte pe fiica profesoarei lesbiene Olga Meleşcău, elevă de 17 ani. Monica este îndrăgostită de un fost coleg de liceu, Doru Mihăilescu, mort cu un an în urmă şi care-i ţine companie în vis. Complexul profesoral şi patern al lui Grigore se manifestă din nou. În câteva luni, în mintea lui „asemănarea (Monicăi – n.n.) cu Marta” se accentuează. În viaţa ei intervin evenimente marcante: îi moare mama, află că şi tatăl său care o părăsise a decedat şi simte că pierde controlul asupra iubirii lui Grigore. Singurul lucru care în mod decisiv şi semnificativ o diferenţiază pe Monica de Marta este obstinaţia cu care cea dintâi respinge moartea: „Grigore, spune ea, eu nu vreau să mor (...) Nu vreau să mor”. Finalmente, înnebunind sub presiunea situaţiilor-limită, Monica îl asasinează pe Grigore.

Dacă Grigore se îndreaptă către Monica în incidenţa dublului său complex, profesoral şi paternal, Monica vine către acesta cu un complex literar. Ea este îndrăgostită de prinţul Andrei din romanul Război şi pace al lui Tolstoi. Episodic îl vede pe acesta în Grigore: „ca vârstă, ca sensibilitate şi experienţă, poate fi comparat cu el”. Din această perspectivă, Grigore Lapteş este o întâmplare literară a fiinţei Monicăi. În mod analog, Doru Mihăilescu este o întâmplare onirică a fiinţei acesteia. Decodificăm aici o remarcabilă idee: cum arta influenţează în mod semnificativ, fără ocolişuri, viaţa (sigur, o viaţă imaginară): „Poate că, admite Monica, dacă n-aş fi citit romanul lui Tolstoi, nu m-aş fi îndrăgostit de el” (p. 352).

Importantă este şi coordonata onirică a romanului. Toate personajele visează. Specific este că visul are efecte directe în planul realului: visul este o componentă a vieţii cotidiene. Ce se trăieşte în vis are nemijlocit curs şi consecinţe în realitatea existenţială. Viaţa se derulează şi prin intermediul visului. Aceasta face posibilă intervenţia moroilor (strigoilor) în destinul mundan al personajelor.

Radu Ulmeanu demonstrează, se vede, că este stăpân pe tehnica de a structura existenţe şi de a le pune în mişcare în cadrul unei construcţii narative de amploare. Dincolo de rafinamentul cerut de variaţia punctului de vedere auctorial, de baleajul între mai multe planuri epice, de traversarea de lumi socialmente diferite, de aducerea în convergenţă a destinelor unor personaje, un element al măsurii în care Radu Ulmeanu este capabil să domine materia epică îl reprezintă eleganţa cu care organizează circular ficţiunea. Cel dintâi şi ultimul capitol sunt redactate sub convenţia mărturiei autentice a lui Andrei Cetea, prieten apropiat al lui Grigore Lapteş, şi se deschid astfel: „Acesta era deci punctul meu forte. Era ascendentul meu asupra lui”.

Dacă aşa cum considera G. Călinescu, un romancier este acela care „descoperă fapte şi relaţii” şi pune în epic „trăire şi autenticitate”, atunci Radu Ulmeanu este un adevărat romancier. Chermeza sinucigaşilor este, conclusiv, un roman notabil şi o lectură delectantă ce îndeamnă la reflecţie pe teme mari: istorie, iubire, moarte, putere, eşec şi frică.