Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mistica sterilităţii

        de Paul Aretzu

Aproape anual, Dan Stanca scrie câte un roman, nelăsând să i se irosească resursele narative. Marian Popa îl interpreta corect, de la început, ca prozator din speţa spiritualistă, care uzează de roman pentru a media idei şi viziuni prin personaje, iar în privinţa miracolului exterior şi mental, exploatează eficient resursele realismului (Istoria literaturii române de azi pe mâine). Alex Ştefănescu observă că autorul înregistrează, cu o sensibilitate dureroasă, modul cum se amestecă, până la indistincţie, binele cu răul, sublimul cu ridicolul, clarviziunea cu opacitatea (Istoria literaturii române contemporane 1941 – 2000).

Mutilare (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010) este al paisprezecelea roman al său (după debutul din 1992). Cartea reprezintă confesiunea, cam naturalistă, cu diverse extensiuni, a lui Horia Grigore, scriitor bizar, un trăitor complicat, capabil să treacă pe neaşteptate de la superficialitate la dramatism, să (auto)analizeze, să fie ironic şi patetic, cabotin şi erou. Asemenea nebunilor întru Hristos, joacă un rol al disimulării: „Vă rog, doamnelor şi domnilor, sunteţi invitaţii mei, intrarea liberă, luaţi loc în lojă, priviţi şi vă distraţi, pe scenă, în arenă urcă sau coboară chiar cel care v-a invitat, saltimbancul premiat, făptura care a înţeles că doar prin arta clovneriei mai poţi supravieţui...” (p. 9). În ciuda dezinvolturii sale, naratorul este un ins complexat, afectat de absurdul existenţei, reacţionând imprevizibil, cum se întâmplă unor personaje kafkiene (Georg Bendermann, ofiţerul din Colonia penitenciară) sau camusiene (Meursault). Încearcă ieşirea din acvariul existenţial prin suicid, mai târziu prin castrare, ori prin abluţiunea botezului. Personajul este locvace, dorind să se explice şi să se cunoască, antrenând în acest demers o întreagă epocă istorică. Confundă realul cu fantezia, este ludic, excentric, simţindu-se continuu implicat în spectacol. Are o comprehensiune specială pentru sufletul femeii (un motiv în plus al propriei emasculări). Povestirea, sinuoasă, conţine de toate, lucidităţi şi comprehensiuni, monitorizări regizorale, introspecţii (sceptice, blazate), recuperări ale dramelor istoriei, crime ale războiului din Transnistria, crime ale comunismului, disoluţia postcomunistă, digresiuni, fantasticităţi şi ezoterisme. E clar că, într-o atare avalanşă, valorile se amestecă, nu se mai deosebeşte binele de rău, adevărul de minciună. Rolul protagonistului este şi el mixt, tragic şi cabotin, dar mai ales unul al supravieţuitorului, al sinuciderii ratate, reunind eroismul, inconştienţa, stinghereala, denaturarea, mutilarea. Experienţele lui rămân neconcludente, alcoolismul, scrisul, fervoarea religioasă, sexualitatea, toate forme de sinucidere eşuate, pentru ca, în final, atins de focul sacru al botezului, să plutească asemenea fantasmei regelui Lear.

Pe lângă amintiri şi adiţii ale unor martori, mărturisirile sunt făcute unei tinere, Catrinel, fiica Mariei Tereza Haţieganu, Margot, o prostituată de lux pe care povestitorul o iubeşte, evocându-ne scene din Camil Petrescu. Autorul absoarbe evenimente diverse, sociale, politice, istorice, culturale. Viaţa solitarului, experimentatorului Horia, preocupat mai mult de a deschide intimitatea celorlalţi, se întretaie cu cea a unor personaje la fel de bizare, a prostituatei martire Margot, a teologului sinucigaş Teofil Argatu, a evreicei Miriam Sufrin, a profesorului virgin Stelaru, a unui medic castrator, cu povestea ofiţerului Gheorghe Scăraru şi a fiului său, criminal de război, Ilarion Stelaru, şi a logodnicei acestuia, Sânziana, întruchiparea inocenţei. De altfel, destinele funcţionează ca nişte vase comunicante. Autorul recurge sistematic la o confuzie de planuri, neexistând delimitări între real şi fantastic, între sexualitate şi sfinţenie. „Fuga lui de atunci dintre picioarele mele a fost ceva neobişnuit, îngerul s-a eliberat de sub tirania organelor genitale, a lovit o dată din aripile sale puternice şi şi-a regăsit patria pe care o uitase pentru câteva clipe” (p. 64), povesteşte Margot despre relaţiile sale speciale cu Horia. Evocarea repetată a participării sale la botez, a rostirii emfatice şi formale a Crezului ori a angajamentului de a se lepăda de Satana sunt motive conflictuale foarte puternice pentru un om dual, lipsit de tăria de a opta, contemplator şi trăitor în acelaşi timp. Deşi nu pare afectat metafizic de această dihotomie, este totuşi conştient de situaţia sa schizoidă, se simte un estropiat al propriului destin, un orfan, un celibatar, iubit superficial de femei ocazionale, lipsit de progenitură. Cu toate acestea, el nu este un caz clinic, ci unul literar. De altfel, disocierea este o regulă generală, toate personajele fiind marcate de o dublă natură. Teofil, soţul lui Margot şi tatăl lui Catrinel, are încărcătura contradictorie a personajelor dostoievskiene: „Iar bietul Teofil credea că tocmai el îmbolnăvise biserica – asta da nebunie, comenta Margot – şi tocmai de aceea avea datoria s-o îndrepte, fiindcă el o strâmbase, strâmbătate, cea mai grea boală care schimonoseşte trupul împreună cu sufletul” (p. 74). Scriitorul face din diverse amănunte evenimente, proiectându-le într-un cod simbolic, atent la conexiuni semnificative, moartea lui Teofil coincide cu naşterea fiicei sale, naşa Ecaterinei este de fapt o evreică ortodoxă, Margot este o prostituată cu înclinaţii candide, medicul castrator a suferit o traumă în copilărie, Ilarion Scăraru provine dintr-o familie mixtă, cu puternice crize de identitate etnică. Personajele suferă de un soi de fanatism, recurgând la gesturi spectaculoase, misterioase, care le schimbă destinul. Naratorul, Horia Grigore, se emasculează nu din penitenţă sau din convingere (ca Origen, ca Abelard), ci din exces paradoxal, din asumarea unui martiraj trufaş, cam în felul lui Kirilov. Şi Teofil, şi Horia devin propriii-i Dumnezei: „mi-am dat seama că nu sunt decât o caricatură a adevăratului martir şi tot ce făcusem cu preţul mutilării ireversibile cade în derizoriu” (p. 91), recunoaşte cel din urmă. Castrarea protagonistului, cu conotaţii alegorice, este şi o reacţie la relaţia cu o prostituată, exersarea unei sexualităţi fără finalitate, sterilă. Deşi foarte dens, conţinând o mare cantitate de vitalitate, uneori rememorată, – aspecte cotidiene, sexualitate, întrebări existenţiale, religioase, observaţii, reflecţii – drama romanului este dată de pesimismul teleologic, de sterilitate, de agitaţia infernală. Se întrevăd şi competenţele de publicist ale autorului care aduce adesea pe pământ tentaţiile fanteziste. Cartea nici nu are un sistem ordonat, ci avansează într-o derivă a memoriei. Ea capătă un curs enigmatic, recurgând, ca şi Umberto Eco, la reverberarea în timp a unui fapt ocult, castrarea dintr-o exaltare a lui Origen, dar şi prin asimilarea poveştii evreicei Miriam Sufrin, căsătorită cu ofiţerul român Gheorghe Scăraru, împreună cu conotaţiile etnice, sentimentale şi oculte. Lui Ilarion, fiul lor, i se insuflă un destin mesianic, socotindu-se întruparea unui erou răzbunător, Bar Kokhba, Fiul Stelei. În el, părinţii proiectează idealuri diferite, colonelul Scăraru, disciplina şi eroismul militar, Miriam, visuri iudaice. Miriam, îndârjită de propriul destin, profanează cu sânge menstrual icoanele din biserici. Dar paradoxismul funcţionează fără încetare, bătrâna evreică izbăvindu-se prin botezarea unui copil şi sfârşind apoteotic. La fel, emasculatul Horia speră ca prin actul său să capete aripi de pasăre şi să ajungă un fel de înger. Fanteziile sunt prodigioase, stopate din când în când de disertaţii complicate, eseistice. Apar şi poziţii polemice: „Nesimţirea din jur e atât de înăbuşitoare, întâlneşti la tot pasul papagali care vorbesc despre drepturile omului, ei, care nu ştiu nici ce-i dreptatea, nici ce-i omul, încât îţi spui că nu mai merită să rodeşti şi chiar şi efortul lăuntric, invizibil nu mai merită făcut” (p. 158). Scriitorul este neiertător când vorbeşte despre defectele românilor, despre comportamentul necivilizat şi agresiv al ţiganilor, despre suferinţele evreilor, dar şi despre oportunista lor orientare comunistă, despre atrocităţile armatei sovietice, dar şi ale securităţii. Autorul, nu singurul la noi, face poezia organelor, secreţiilor, fiziologiilor. Deşi mai greu detectabilă, se recunoaşte în carte o ştiinţă a construcţiei şi a suspansului.

Este folosită perfect tehnica autenticistă, recurgându-se la date istorice, la amănunte inedite, mai ales când este prezentat războiul din Basarabia şi Transnistria. Poet mistic şi militar plin de exaltare, Ilarion Scăraru este marcat de dubla sa ascedenţă, română şi ebraică. Viziunea sa lirică stă sub semnul dualismului gnostic, al maniheismului, crezând în existenţa a doi Domni care conduc lumea, unul bun, iertător şi altul răzbunător, apocaliptic. Firea sa eretică se manifestă în luptele din Rusia unde, dintr-o pornire mistic vizionară, castrează mai mulţi comisari bolşevici. Jocul coincidenţelor pare a fi preferinţa scriitorului, constând într-o permanentă răsucire a realului către fantastic, în excursiuni metapsihice, mistice, poetice. Denunţat de ordonanţa sa, Ilarion Scăraru este arestat şi supus unor inimaginabile torturi, moartea fiindu-i epifanică. Denunţătorul împreună cu anchetatorul o întâlnesc pe serafica şi debila logodnică a ofiţerului pe care o violează. Asistă la scena abjectă chiar fiul celui dintâi. Nu e altul decât medicul castrator care şi-a asumat îndeletnicirea ca pe un sacerdoţiu, izbăvitor pentru relele din lume prin stoparea procreaţiei.

Finalul face parte din acelaşi stil studiat, dând o soluţie semnificativă. Fata lui Margot, încă elevă, rămâne gravidă cu un indezirabil, fuge de acasă pentru a păstra sarcina şi este găzduită şi ocrotită de trei oameni marcaţi, profesorul fecior, castratul şi medicul castrator, care se simt nişte adevăraţi taţi ai copilului. Se face astfel un elogiu vieţii. La botez, Horia suferă, ca unele personaje eminesciene, o metamorfoză magică, o schimbare la faţă concretă, după ce şi-a scufundat capul în cristelniţă.

Cartea lui Dan Stanca se foloseşte de o temă insolită. După ce s-a scris despre homosexuali, despre psihopaţi, despre autişti etc., autorul se ocupă de estropiaţi, încercând chiar să improvizeze o filosofie/o mistică a emasculării. Fragmentată, alcătuită din bucăţi, cartea este totuşi cursivă, scrisă profesionist, remarcabilă prin ingeniozitate, prin fantezie, prin numeroasele simboluri şi alegorii, prin supleţea jocului dintre real şi miraculos, dar şi prin ambiţia autorului de a acoperi o varietate tematică vastă, erotică, ezoterică, mistică, socială, istorică, morală, filosofică, lirică.

Nr. 05/2010
Situaţia Casei Monteoru
de Nicolae Manolescu

Lecturi la Institutul Blecher
de Gabriela Gheorghişor

Conferinţe la TRADEM
de Gabriela Ghoergişor

Revista revistelor
de Gabriela Gheorgişor

Lecturi publice
de Jean Băileşteanu

Din Jurnal (1998)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (3)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
e Gabriel Chifu

Modele morale (2)
de Adrian Popescu

O fi sau n-o fi, aceasta e întrebarea
de Nicolae Prelipceanu

Penitenţă
de Nichita Danilov

Cîmpul minat al poeziei lui Mircea Petean
de Dumitru Chioaru

„Marele eşec” sau contradicţia lui Marino
de Constantin de M. Popa

Primii paşi ai frontierologiei româneşti
de Gabriela Gheorghişor

La porţile Orientului
de Daniela Firescu

În ordinea sentimentelor
de Florea Miu

Istoria a trecut şi pe la Satu-Mare
de Ştefan Vlăduţescu

Daimonul lui Ioan Matiuţ
de Gheorghe Mocuţa

Mistica sterilităţii
de Paul Aretzu

Poezii
de Miron Kiropol

Articolul 96 (fragment)
de Horia Gârbea

Obscuritatea pactului cu lumina, în poezia lui Eugen Bunaru
de Mircea Bârsilă

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Poeme
de Toma Grigorie

Fenomenul Katyn n-a avut loc...
de Ionel Buşe

„Nu îl cunosc pe acest om!” (II)
de Ion Militaru

În căutarea celuilalt
de Gheorghe Dănişor

Poeme
de Petre Got

Poeme
de Anghel Gâdea

Viaţa unui artist
de Antonia Areţu

Poezie şi natură originară
de Florin Caragiu

Mihai Ţopescu şi lecţia sa de anatomie a sticlei
de Cătălin Davidescu

Viziuni, enigme, controverse
de Romulus Preda

Duhovnicia muzicii
de Luiza Barcan

Sala de aşteptare
de Nicolae Radu

Japonia: ritualuri de sfârşit şi început de an (III)
de Ruxandra Mărginean Kohno

© 2007 Revista Ramuri