| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziide Miron Kiropol13 martie 2009 Surâd din lăuntrul pământului Cu ochii pe ceea ce se petrece Dincolo de această nenumărată trecere. Ea a fost cum a fost, Fără prea mult sens, Chemată să fie sens. * Trup fără trup, Ochi fără ochi, Auz fără auz, Morţi fără morţi... Unde s-a mai văzut Aşa ceva? În lună, în soare, Dincolo de stea. În pământ, în mine, Chiar făcut sicriu, Jucat la tombolă Pe supliciul viu. 14 martie 2009 Cel ce mi-e sfârşit stăpâneşte culmea Şi rădăcinile haosului În acea nezămislire zămislire. Cel ce mi-e sfârşit. Umerii se pleacă sub povara Pământului, silit să facă Mătănii, primesc darurile Chiar dacă nu meritate. Căci fericită e inima când trăieşte Ca în joacă fericirea şi leacul De a striga spre puterile veşniciei: Iertaţi-mi prezanţa pe pământ, Această pustiire a paradisului. * Ceea ce am visat Numai o clipă, Visul ca palat, Morţilor aripă, Un palat în care Zborul e convins De a fi dezmierdare Şi cer peste prinţ. Ceea ce am visat Nu s-a împlinit, În acest palat, Vis la nesfârşit. * De aceea mă târăsc Aşa cum se târăşte geamătul Celui părăsit în pustie. De aceea nu am alt suflet Decât al pustiei, Cuvinte ale mătăniilor, Cearşaf înfăşurând trupul celui mort Ca veşmânt până la viaţă. * Am greşit trecerea Către lumea cealaltă Încă o dată, încă o dată, Îmbrăcat în fluturi, Visat de albine, Toată aceată lume, Moartă înainte de mine. Pe buze cu spume De venin cânt. Dumnezeu îmi ţipă În ureche gemând Numele fericirii. 16 martie 2009 Ce a rămas din ziuă În afară de această lacrimă Ce se îmbujorează ca o rană? Ce a rămas din morţii Care m-au zămislit Pentru a primi mort viaţa? Ce a rămas din grădina Unde ţi-am strigat numele Fără să te găsesc? * Dacă ar veni iar pacea peste lacrimi Ce au adunat stafii din Elemente, În fără viaţa lumilor prezente, Toate momite visului ce pierde. Iubirea dată dintr-o lume veche Dacă-ar veni în carne să mă nască Pe când e luna plină-n strai de veghe Şi peste chip divin întinde mască... Atunci să-mi pui sărutul tău pe mână, Când inima bătăile îşi cerne Şi muşcătura tainei ne îngână. Cuvânt mă simt pe el purtând un vierme Atâta timp cât nu mai vrei să ieşi Din moartea morţii şi rămâi un leş. * Am adunat întregul pământ al zeilor peste mine Şi în primăvară am ieşit din el Cu parfumul tău în nările avide De a respira iar şi iar mirosul Pământului în care înaintea mea Ai găsit hrană şi adăpost. Aveam o dorinţă de flăcări şi de mare Dar cum să mă clădesc punte pe desupra lor Pe care să te reîntorci fără fiere pe buze, Fără putrezirea timpului peste noi? Câte dureri poartă cele spuse Într-o clipă de viaţă Răsfrântă din moarte înapoi! * Când am venit Pe lume, toate Au tăcut legate De infinit. Cu geamăt mare M-am apropiat De mine înviat Îndurare. Cu geamăt mare I-am cerut Domnului Să-mi fie-ntrupare În carnea somnului Când în vis transpare. În somn am fost În adânc tras La adăpost, Domnului glas. * Să fiu întâmplător chemat de înger? Aşa o întâmplare-i foarte curioasă Din cerul viu atârnă greul uger Al lacrimei şi-mi cade peste casă. Şi mă loveşte somnul unui zid În care am intrat de mic copil Cu arborele paradisului, cu adierea Ce m-a pietrificat în atitudine De rugăciune şi vid. 17 martie 2009 Nu a revenit din minunile veşnice. S-a arătat numai sub o formă suptă De aer, o ceaţă de rouă peste iarba Ce la atingerea ei s-a ofilit. Aşa a fost pe când se tăinuia În inima trecătorilor chipul De altădată, de îmbrăţişare şi glorie, Acum o întrebare adresată Nu ştiu cărei alte întrebări. Apoi se auzi cererea lui Dumnezeu Căutând inima celei pierdute Pentru a o pune să bată peste a sa. * Colind Cât de aproape, cât de aproape, S-a împlinit adevărul Sub închisele pleoape În visul ca mărul Raiului. Aproape, Cât de aproape Vii să-mi dai vedere, Vii să-mi dai glas, Şi duhul ne cere La sfântul pervaz Al cărnii să fim Ca flori într-o glastră, Fată la fereastră Privind cerul lin. * Pe lumea asta nu am nimic De împărţit cu oamenii. Doar lucrurile, cu neînsufleţirea Mă înţeleg perfect Şi sunt eu însumi. Privind infinit infinitul Din care primesc Nume de Cuvânt, Nume de stele ce refuză Să cunoască sfârşitul. Nasc de mii de ani, De mii de ani zămislesc. Carnea îmi e povară şi suflu Din care tot ce e divin se hrăneşte. * Ce frumoasă este, Ce frumoasă moare, Şi nu putrezeşte. Doar miros de floare. Floare ce nu este. Fericit am fost Când mi-a aruncat Nemoartea ca rost Să o petrec prin vad. Am trecut prin apă, Am trecut spre ea Când vie din groapă La ceruri venea. 18 martie 2009 În sfârşit aflu un refugiu În cimitirul Montparnasse, Lângă Baudelaire, lângă mine. E o pace piperată Numai de răcnetele unui cerb. Pleacă, revine... Un adevăr viitor... Doamne, câte morminte Abandonate Şi acolo în adâncul unei alei O tânără fată citeşte Scriitura de pe lespezi, Şi mi se pare că poartă în trup Crizantemele vii ale sicrielor Şi pentru o clipă îi sărut de departe Picioarele prelungi cu vin grecesc în ele. Vrăjiţi se bucură morţii De fericirea unor astfel de întâmplări. Nevăzuţi printre crăpăturile sorţii Mi se strecoară în nări Şi respir fără grabă Ca un ţăran ce-şi ară câmpul. * Pustie geneză, Faptă a neputinţei, Craniu... Pustie geneză. Nimeni cu noi, Nimeni posedând Vidul, nimeni. Numai plinul De neînvins... Şi eu ca reminiscenţă a vieţii Îi cer umil să mă umple Din corpul ce l-am avut În sufletul ce mă părăseşte. * În floarea vârstei am fost lovit de fulger Ochii lui Dumnezeu m-au fărâmiţat. De atâtea firimituri mi-e carnea înger. Umblu prin foc, prin apa Ce acoperă drumul Din care îmi fac haină. Umblu năuc, îmi adun scrumul Încă nu ştiu în ce taină. |