Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În căutarea celuilalt

        de Gheorghe Dănişor

Identitatea cu sine ca prezenţă în sine şi scindarea ca egalitate cu sine stau la baza tuturor valorilor culturale. Pe ele se înfăptuieşte întregul sistem de valori. Relaţia cu celălalt este esenţială.

Comuniunea cu Celălalt nu presupune însă ieşirea din sine, nu e rezultatul unei întâmpinări îndreptate spre exterior, ci ea se datorează adâncirii în sine prin uitarea de sine a Aceluiaşi. În această stare de adâncire-în-sine-prin-uitarea-de-sine se întâlneşte Celălalt. Acest lucru înseamnă că în adâncirea în sine, Acelaşi se descoperă pe sine ca altceva decât cel ce este într-o viaţă socială obişnuită. Comuniunea nu se realizează prin coagularea unor individualităţi strict determinate în calitate de corporalităţi, şi nu numai, distincte, pentru că oricât am încerca să gândim că acest ceva, singular, va întâlni altceva la fel de singular, această întâlnire este între exteriorităţi care se resping. Exterioritatea este limită absolută atunci când ceva îşi este exterior sieşi în sine însuşi: însingurare. Însingurarea este cea care stă la baza tuturor conflictelor sociale posibile.

Când spunem că ceva în alt-ceva este la sine am marcat tocmai această limită interioară a lui ceva, chiar dacă se creează impresia că ceva iese din sine în întâmpinarea a alt-ceva, pentru că limita îl marchează din interior. Exterioritatea ca atare este posibilă pentru că ea există deja prefigurată ca limită interioară a lui ceva. În acest sens, spunem că ceva ex-sistă, se iveşte, iese din sine, adică îşi este sieşi exterior în propria sa interioritate. Înstrăinarea de sine, ca însingurare, intervine atunci când omul se cunoaşte ca fiindu-şi sieşi exterior în propria sa interioritate. Celălalt atunci este intuit ca propria mea limită, de data aceasta în mod spaţializat. Celălalt sunt chiar eu înstrăinat în mine însumi în propria mea interioritate.

Scindarea interioară, o adevărată dramă, ce se produce în mine ca ex-sistent mă pune în situaţia de a-l percepe pe celălalt ca pe un străin şi, ca orice străin, ostil. Teama de celălalt este teama de mine însumi, având ca temei scindarea interioară. Întâlnirea cu celălalt nu este întâmpinare afectuoasă, ci teamă, pentru că celălalt este intuit ca destrucţie a unităţii mele interioare.

În scindarea de sine celălalt este pentru mine obiect care trebuie suprimat pentru a-mi reface unitatea interioară. Ex-sistenţa, exterioritatea instituită în interioritate, îl face pe om obiect pentru celălalt, un celălalt care tinde, la rândul său, să-l suprime.

Scindarea interioară de sine stă la baza tuturor orgoliilor ce împiedică ieşirea în întâmpinarea celuilalt care, dincolo de scindare, sunt eu însumi reflectat în mine însumi. Restabilirea unităţii interioare stă la baza armonizării relaţiilor sociale. Afirmaţia de mai sus ne poate pune în situaţia de a gândi că suspendarea scindării ar conduce la întărirea poziţiei Aceluiaşi şi suprimarea Celuilalt. Acest lucru nu se întâmplă dacă scindarea este suspendată la rândul ei în uitarea de sine. În această stare ego-ul s-a topit de aşa manieră încât nu mai există Acelaşi şi Celălalt, ci o comuniune fără limite. Comuniunea în sens metafizic nu este o comuniune între însinguraţi, pentru că o singularitate închisă în sine nu poate ieşi din sine spre altă singularitate. Acest lucru l-a demonstrat Leibnitz în teoria monadelor.

Întâlnirea cu celălalt nu se instituie nici prin vorbărie flecară, pentru că în felul acesta nu-l întâlnim decât aparent pe celălalt. Acesta din urmă este în mine şi îl întâlnesc abia când uit de mine. Acest lucru echivalează cu o dăruire în care dispare aşteptarea răsplăţii.

Armonizarea socială constă în suprimarea voluntară a orgoliilor ca urmare a uitării de sine. În dăruire este depăşit egoismul subiectiv şi este estompată formarea unei fatalităţi ce opreşte orice afirmare a celuilalt.

Regăsirea de sine constă în uitarea în/de sine în celălalt. Aceasta este adevărata dăruire, dar care nu este ceva îndreptat spre exterior, ci este acţiune interioară. Mă uit, nu privesc la celălalt, ca uitare de sine şi atunci interioritatea cu exterioritatea sunt una, pentru că a fost suprimată în mine scindarea produsă de o luciditate dusă la extrem. Vreau să zic prin aceasta că regăsirea în uitarea de sine nu e ceva voluntar, pentru că întâlnirea cu celălalt este, originar, în mine, este în firea mea, şi, ca urmare, aici nu este antrenată raţiunea, ci o intuiţie noetică care nu-mi mai aparţine: eu nu mai sunt eu cel ce cunoaşte, ci unitate nemijlocită a interiorului cu exteriorul. Nu este vorba de o sinteză din care să rezulte o realitate originală, ci de o topire a două aparenţe de realitate: interiorul şi exteriorul.

Celălalt într-o relaţie exterioară cu ceva este ne-ceva-ul acestuia din urmă, adică de fiecare dată celălalt este o negare a ceva-ului, a ceva ce este Acelaşi, cum şi invers. În felul acesta orice comuniune este în mod evident bazată pe excludere indiferent de ce formă ar fi aceasta: brutală sau de o subtilitate abia sesizabilă.

Acest mod de a fi al relaţiei Aceluiaşi-ului cu celălalt induce, printre altele, şi manipularea.

Relaţia de excludere antrenează lupta acerbă pentru recunoaştere. Dacă celălalt are tendinţa permanentă de a exclude pe Acelaşi, acesta din urmă foloseşte toate mijloacele pentru a fi recunoscut. Şi cum şi Acelaşi este la rândul său Celălalt pentru celălalt, şi cum celălalt este Acelaşi în sine însuşi, lupta pentru excludere se suprapune cu cea pentru recunoaştere, iar societatea este lupta tuturor împotriva tuturor, aşa cum bine remarca Thomas Hobbs. O astfel de luptă culminează cu războiul.

Să ne aducem aminte că toate acestea se petrec într-o interioritate scindată, exterioritatea nefiind decât proiecţie spaţială a acesteia. Soluţia, pentru a elimina această scindare, este împăcarea cu sine. Cum s-ar putea produce o astfel de împăcare? Prin răsturnarea tuturor valorilor pe care este întemeiată societatea actuală. Recunoaşterea, manipularea, teama transformată în ostilitate făţişă şi tot ce urmează din acestea, au la bază natura exterioară a relaţiei dintre Acelaşi şi Celălalt. Toate valorile noastre sunt de natură pur contractuală: îţi dau, îţi fac sau mă abţin să fac ceva aşteptând să-mi răspunzi cu aceeaşi monedă. Îmi dai ceva, îţi dau la rândul meu ceva, îţi fac ceva şi aştept un răspuns pe măsură, mă abţin şi îţi pretind să te abţii.

Dacă este vorba de răsturnarea valorilor, atunci trebuie suprimată natura contractuală a relaţiilor inter-umane. Cum este posibilă această răsturnare? Prin acea suprimare a scindării interioare care duce la ostilitate în exterior. Să dau, să fac sau să nu fac ceva, fără a aştepta un răspuns echivalent din partea celuilalt, nu mai este atunci de natură contractuală, nu mai este o relaţie juridică, ci este o relaţie morală izvorâtă dintr-o interioritate ce se disipează în celălalt, aşa cum exterioritatea celuilalt se disipează în Acelaşi. Comuniunea în felul acesta este liber acceptată.

În istoria filosofiei există o încrâncenare de a supune exterioritatea interiorităţii, de a supune pe celălalt unui acelaşi mereu identic cu sine, ca acţiune spre ceva care ex-sistă şi este exterior în sens spaţial. Acest lucru este normal dacă se are în vedere faptul că se porneşte de la semnificaţia lui ex-sistă care desemnează ivirea a ceva şi în ivire rămânând în raza de vedere a altceva. În ivire ceva îşi consolidează ex-sistenţa (exterioritatea) sa prin raportare la altceva care la rândul său este ivire pentru altceva şi aşa la infinit creându-se în felul acesta ceea ce este multiplu. Ivirea presupune pr-ivirea (privirea), ceea ce înseamnă că ceva există ca altceva în măsura în care este pr-ivit. Ivirea este şi producere din sine, adic㠓ieşire în deschis”, însă deschisul nu este ca atare, adică drept exterioritate, decât în măsura în care este pr-ivit. Exterioritatea este în vederea-a-ceva, este în şi prin pr-ivire. Cu alte cuvinte, exterioritatea pentru a fi ca exterioritate trebuie să stea în ivire, adică în pr-ivirea cuiva, altfel exterioritatea nu se realizează. Dar ce să se privească dacă exterioritatea este ulterioară privirii? Acest lucru presupune că exterioritatea este în pr-ivirea a ceva care se pr-iveşte pe sine din sine însuşi: producerea, în acest caz, ea fiind pr-ivire a ceva care se pr-iveşte pe sine din sine însuşi. În pr-ivire ceva se iveşte din sine diferenţiindu-se, astfel luând naştere multiplicitatea. Celălalt este Acelaşi multiplicat. Dacă nu îl văd aşa, celălalt este ostil şi, ca urmare, trebuie eliminat. Istoria a fost animată de această tendinţă care a menţinut permanent starea de conflict.

Celălalt este ivire (producere) şi este în pr-ivirea a cuiva, adică este în grija sa. Acest mod de a gândi poate fi luat în seamă dacă suntem atenţi şi la limbajul cotidian. Când cineva este în pr-ivirea cuiva, în grija sa adică, se spune că acesta îl are în vedere. A avea pe cineva în vedere înseamnă a-l proteja de eventualele imixtiuni neplăcute în viaţa sa şi, în felul acesta, a-i asigura libertatea.

Cineva nu-l poate avea în vedere pe alt cineva decât în măsura în care acesta din urmă este liber. Sau, altfel spus, acel cineva are acelaşi statut cu cel care se îngrijeşte de el. Scavul nu era în grija cuiva, ci era supus, pentru că el nu era cineva, ci un simplu obiect.

În ivire fiinţa unică a lui Acelaşi se multiplică. Ceilalţi sunt multiplii lui Acelaşi şi sunt sub protecţia sa pentru că ei nu sunt percepuţi ca ostili, pentru că oricare dintre Ceilalţi este la rândul său un Acelaşi pentru alţi multiplii ceilalţi. Aşa se explică rudenia de sânge şi grija pentru cei de acelaşi sânge. Aşa se explică grija faţă de umanitate izvorâtă din descendenţa din Adam, o grijă împărtăşită de fiecare dintre noi în profunzimea fiinţei noastre.

Ceea ce am analizat aici este o legătură, o descendenţă de la Acelaşi la Celălalt pe orizontală. La vechii greci o astfel de legătură era semnificată de physis, prin care se desemna ceea ce se iveşte din sine însuşi şi se expune pr-ivirii. Ceea-ce-este-la-vedere şi se expune din sine pr-ivirii este marcat de exterioritate care este pusă din sine. Physis-ul există ca dispersare. Această dispersare rămâne ca dispersare dacă nu este ceva care s-o adune şi să o ţină la un loc. De aceea, grecii au apelat la agathon, Binele, ca fiind acel ceva care adună la un loc ceea ce este dispersat. Agathon este cel care adună, fără a fi el însuşi în această strângere la un loc. Cu alte cuvinte, agathon - Binele - nu se iveşte în pr-ivire (ivire), ci rămâne în sine egal sieşi în ascuns. Legătura dintre agathon şi physis este pe verticală de data aceasta. Privirea şi uitarea sunt două componente ale unui întreg indestructibil: orizontală şi verticală. În uitare diferenţa rămâne, dar nu mai este scindare, ci prezenţă a celuilalt scufundat în mine însumi şi instituindu-mi esenţa.

Binele care rămâne de fiecare dată în ascuns nu se mai expune pr-ivirii, ci este sesizat în uitare. Mă uit la/în bine ca/prin uitare de sine, astfel că ivirea, ca pr-ivire, a fost suspendată în privirea-care-se-uită. Când spunem că mă uit la un peisaj, de exemplu, pe lângă pr-ivirea care mă separă de acel peisaj, eu mă uit la acel peisaj adică mă contopesc eu el, aşa cum acesta se topeşte în mine în mod nemijlocit. În felul acesta exterioritatea este suprimată şi ne mai fiind exterioritate, nici interioritatea ca atare nu mai există. În privirea-care-se-uită, la modul superficial pr-ivesc ceea ce se iveşte ca peisaj iar la modul profund mă uit la/în acel peisaj ca o contopire dincolo de orice sinteză. În acest caz, Celălalt nu mai este un ce exterior şi perceput ca ostil, iar Acelaşi nu mai absoarbe unilateral pe Celălalt, ci se contopesc într-o realitate mai presus de orice relaţie exterioară. Aceasta din urmă rămâne la nivelul pr-ivirii şi are în vedere doar ceea ce se iveşte. Legătura pe orizontală realizată în pr-ivire se împlineşte în verticala uitării. În uitare nu este vorba numai de depăşirea memoriei, ci şi de abolirea privirii, pentru că dincolo de memorie eu mă uit la ceva mai presus de privire.

Acea realitate care se constituie în privirea-care-se-uită este prezenţă absolută care a abolit orice exterioritate şi orice interioritate, pentru că în calitate de Bine, cel-ce-strânge-laolaltă, este în afara oricărei relaţii. Comuniunea adevărată între oameni se realizează deci în privirea-care-se-uită, nu în calitate de ceva separat, ci în uitarea în/de sine în care subiect şi obiect, finit şi infinit, parte şi întreg etc. au fost suspendate de către un inconştient care se uită la celălalt, nu numai îl priveşte, ceea ce înseamnă că suntem, în felul acesta, în prezenţa privirii-uitare ca abolire a simplei pr-iviri.

Individualitatea ca întemeiere în ego s-a suspendat pe sine pentru a face loc acelui „câmp“ al împărtăşirii revelatoare, în sensul că mă uit în mine dincolo de mine la ceea ce strânge la un loc, dezlegându-mă de simpla pr-ivire a ceea ce se iveşte. Această uitare ce transgresează privirea este cea care face posibilă relaţia pe verticală între Acelaşi şi Celălalt. În uitare se produce împăcare cu sine a Aceluiaşi şi, implicit, cu Celălalt, şi astfel se instituie comunitatea reală.

 1 În loc de a privi în/spre ceva, este înlocuit în graiul obişnuit cu mă uit în/la ceva. Semnificaţia acestei înlocuiri este deosebit de profundă.

Nr. 05/2010
Situaţia Casei Monteoru
de Nicolae Manolescu

Lecturi la Institutul Blecher
de Gabriela Gheorghişor

Conferinţe la TRADEM
de Gabriela Ghoergişor

Revista revistelor
de Gabriela Gheorgişor

Lecturi publice
de Jean Băileşteanu

Din Jurnal (1998)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (3)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
e Gabriel Chifu

Modele morale (2)
de Adrian Popescu

O fi sau n-o fi, aceasta e întrebarea
de Nicolae Prelipceanu

Penitenţă
de Nichita Danilov

Cîmpul minat al poeziei lui Mircea Petean
de Dumitru Chioaru

„Marele eşec” sau contradicţia lui Marino
de Constantin de M. Popa

Primii paşi ai frontierologiei româneşti
de Gabriela Gheorghişor

La porţile Orientului
de Daniela Firescu

În ordinea sentimentelor
de Florea Miu

Istoria a trecut şi pe la Satu-Mare
de Ştefan Vlăduţescu

Daimonul lui Ioan Matiuţ
de Gheorghe Mocuţa

Mistica sterilităţii
de Paul Aretzu

Poezii
de Miron Kiropol

Articolul 96 (fragment)
de Horia Gârbea

Obscuritatea pactului cu lumina, în poezia lui Eugen Bunaru
de Mircea Bârsilă

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Poeme
de Toma Grigorie

Fenomenul Katyn n-a avut loc...
de Ionel Buşe

„Nu îl cunosc pe acest om!” (II)
de Ion Militaru

În căutarea celuilalt
de Gheorghe Dănişor

Poeme
de Petre Got

Poeme
de Anghel Gâdea

Viaţa unui artist
de Antonia Areţu

Poezie şi natură originară
de Florin Caragiu

Mihai Ţopescu şi lecţia sa de anatomie a sticlei
de Cătălin Davidescu

Viziuni, enigme, controverse
de Romulus Preda

Duhovnicia muzicii
de Luiza Barcan

Sala de aşteptare
de Nicolae Radu

Japonia: ritualuri de sfârşit şi început de an (III)
de Ruxandra Mărginean Kohno

© 2007 Revista Ramuri