Dintru început îmi voi cere iertare pentru stângăciile de exprimare sau incoerenţele ce s-ar putea să se strecoare în această „cronică” de concert. Nu am nici un fel de competenţă în muzicologie. N-am mai scris până acum despre concerte şi nu intenţionez să o mai fac nici de acum încolo. Acest gen de consemnare este o excepţie în ce mă priveşte şi este datorată unui entuziasm şi unei trăiri de care nu avem parte în fiecare zi. Uneori nici într-o viaţă întreagă. Şi ar mai fi un motiv pentru care îmi asum riscul de a greşi: acela că muzica lui Octavian Nemescu, fiindcă despre ea va fi vorba în rândurile următoare, este o muzică vizuală, ritualică şi iniţiatică. Se înrudeşte în chip subtil cu arta arhaică şi recurge, în egală măsură, la suprapunerile temporale ori la ieşirile din timpul profan, prezente în reprezentările sacre.

Fără a mă pricepe la muzica contemporană, în general la muzica simfonică, fiind doar un ascultător mai mult sau mai puţin avizat, îmi imaginez totuşi că, înainte de a fi pusă pe note, orice muzică răsună mai întâi în mintea celui ce o compune. Compozitorul o aude primul, înainte ca ea să fi fost interpretată de cineva. De aceea, cred că ceea ce percepe Octavian Nemescu înainte de a-şi aşterne muzica pe portativ e un fel de simfonie celestă. Aude şi încearcă să ne facă apoi şi pe noi să auzim murmurul cosmic, sunetele ce au însoţit gesturile lui Dumnezeu în zilele dintâi ale Creaţiei şi şoaptele îngerilor, ba chiar ceva ce este cu totul neobişnuit: tăcerea lor.

În săptămâna mare, pe 30 martie 2010, la Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti a avut loc concertul omagial Octavian Nemescu, prilejuit de aniversarea a celor 70 de ani împliniţi de maestru pe 29 martie. Două piese de muzică contemporană din bogata sa creaţie, Beit Sonorum şi Finalis Septima au fost interpretate de Ansamblul Archaeus, dirijat de Liviu Dănceanu (Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Dorin Gliga – oboi, Marius Lăcraru – vioară, Ion Nedelciu – clarinet, Sorin Rotaru – percuţie, Alexandru Matei – percuţie). O a treia compoziţie cu titlul Tri Son, pentru doi percuţionişti, a fost interpretată de ansamblul „Game” (Alexandru Matei şi Sorin Rotaru). Compoziţiile de după 1993 ale maestrului Octavian Nemescu au indicaţii de oră. Adică, se recomandă interpretarea şi audierea lor la anumite ore ale zilei. De pildă, piesa intitulată Beit Sonorum e compusă pentru ora 6 dimineaţa, în timp ce compoziţia Septuor din 1994 e gândită pentru ora 4 dimineaţa, iar Trio din 1995 pentru ora 2 din noapte. Octavian Nemescu a compus în 1993 şi un Qvartet pentru miezul nopţii. Orele nu sunt întâmplătoare. Ele au legătură cu ritmurile vitale, cu momentele aurorale, dar şi cu istoria sacră. Compoziţia pentru şase percuţionişti intitulată Phosis Tri Perc Meta Mor e scrisă în 1997 pentru ora 3 noaptea, ceasul când a fost pentru prima oară bătut Mântuitorul Iisus Hristos în curtea arhiereului.

Neobişnuită, subtilă, stranie şi contradictorie e muzica lui Octavian Nemescu, în mod sigur, chiar şi pentru cei mai avizaţi ascultători. În interpretarea de excepţie a celor două ansambluri de muzică contemporană, „Archaeus“ şi „Game“ toate virtuţile acestei muzici sunt exaltate la cote maxime. Şi aceasta fiindcă muzicienii performeri, vechi prieteni şi colaboratori ai maestrului nu s-au mulţumit să interpreteze pur şi simplu o partitură, ci au încercat să-i pătrundă dimensiunea subtilă. Astfel, concertul omagial dedicat lui Octavian Nemescu a fost mai mult decât un spectacol, a fost o experienţă spirituală trăită într-un spaţiu dedicat doar experienţelor estetice.

Particularitatea cea mai pregnantă a muzicii compuse de Octavian Nemescu este prezenţa benzii – background, personajul principal al compoziţiilor sale. Ani de-a rândul, îmbinând experimentarea celor mai noi tehnologii în domeniul înregistrărilor sonore cu întoarcerea la arhetipuri (un fel de căutare tenace şi febrilă a obârşiilor sunetului), maestrul a creat benzi sonore de pe care urechea percepe armonii stranii şi sunete neobişnuite, negândite, nemaiauzite şi neimaginate. Interpretarea muzicienilor se suprapune peste aceste benzi sonore, iar rezultatul e mai mult decât un recital de muzică contemporană, e un spectacol de tip happening. În această ordine de idei mi-e greu să-mi imaginez că muzica lui Octavian Nemescu poate fi percepută identic când e imprimată şi când e interpretată live, performată pe scenă în faţa ochilor spectatorului. E o muzică ce se lasă trăită şi prin vedere, nu doar prin auzire.

Prima piesă interpretată de Ansamblul Archaeus, Beit Sonorum, e compusă dintr-o alternanţă de lungi tăceri active cu intervenţii minimale, ale instrumentelor şi cu inserţii vocale, la fel de scurte şi de minimale ale instrumentiştilor. O tensiune diafană născută din elemente auditive ce sugerează sunetul tăcut al universului îl pun pe spectator în stare de veghe (priveghere), iar sugestia unei Geneze derulate sub ochii spectatorului (auditoriului) atinge cele mai profunde resorturi ale spiritului.

Nu numai piesa aceasta, ci şi cea de a doua, Tri Son, ca şi cea de a treia, Finalis Septima au ca rezultat experierea unei ieşiri din timpul şi spaţiul profan. Valenţele lor iniţiatice sunt evidente. S-a spus, pe drept cuvânt, despre Octavian Nemescu că este un fel de şaman. Eu cred că este chiar mai mult decât atât. Este un maestru al iniţierilor într-o dimensiune spirituală greu de definit în prezent, dar ale cărei resorturi vin de dinainte de naşterea timpului. Octavian Nemescu este un fel de „duhovnic” pentru că muzica sa se naşte ca o experienţă a întâlnirii materiei cu extrasenzorialul, împărtăşită şi transmisă apoi celor ce au ochi şi urechi duhovniceşti.

Îi datorez profesorului şi muzicianului Alexandru Matei, creatorul Ansamblului de Percuţie „Game“, întâlnirea cu muzica unui maestru contemporan a cărui operă transcende dimensiunea estetică, îndreptându-se cu paşi siguri şi neabătuţi spre o formă înaltă de spiritualitate. Îi datorez maestrului Nemescu deschiderea prin auz a unor ochi ce au perceput, fie şi pentru timpul limitat al concertului, o dimensiune paralelă şi nematerială.

E surprinzător, poate, pentru tipurile de prejudecăţi mai vechi sau mai noi că muzica contemporană, unde percuţia are un rol important, reuşeşte să evoce şi să actualizeze începuturile, timpul zero, adică acel moment de încremenire ce precedă Geneza. Cam pe aici ne poartă muzicile lui Octavian Nemescu, un fel de icoane pe portativ.