Dezbaterea despre Adrian Marino, prilejuită de publicarea Vieţii unui om singur, continuă şi în nr. 4 / 2010 al revistei Mozaicul. În cea mai mare parte a lor, textele (semnate de Nicolae Marinescu, Gabriel Coşoveanu, Ion Bogdan Lefter, Paul Aretzu, Cătălin Ghiţă, Monica Gheţ şi Doru Pop) sunt analitice, echilibrate, încercând să păstreze dreapta balanţă între relevarea meritelor cărturarului şi semnalarea slăbiciunilor omului Adrian Marino. Iată, de pildă, câteva fragmente din răspunsurile participanţilor la anchetă: „Marino şi-a dorit, evident, să dea cât mai mult din sine, în inversă proporţionalitate cu cât îi decupaseră comuniştii din fiinţă. Trebuia să procedeze altfel decât torţionarii săi, pe toate planurile, dar cum nimeni nu poate rămâne pur integral după un contact prelungit cu toxinele totalitarismului, în sufletul rezistentului a rămas o câtime din maladia suspiciunii şi o doză ceva mai consistentă din mania persecuţiei. (...) Distorsionarea, tulburări mai mici sau mai mari ale vederii axiologizante, indiferenţa suverană pentru serii umane sau obiectuale coexistente ne îndeamnă să vorbim despre un «avangardist» în sensul resurselor masive de-a te uimi. (...) Şi la urma urmei, reţinem aspectul esenţial, reconfortant, că un om lovit, frustrat, furat, poate renaşte prin cultură, poate crede în deităţile ce patronează conceptele, chiar dacă asta l-a costat singurătatea. «Izolarea» sa e mai creditabilă şi mai scuzabilă, în fond, decât puterea de adaptare a multor voci autoritare azi în domeniu“ (G. Coşoveanu, „Marino «avangardistul»“); I. B. Lefter scrie despre „«Dualitatea» unei personalităţi extraordinare“, care conjugă savantul şi polemistul, susţinând că „sunt în totală eroare comentatorii care atrag atenţia asupra unor păcate de stil, asupra repetitivităţii autorului, asupra altor forme de redundanţă: ele sunt aici figuri ale patosului, sporesc tensiunea mărturisirii şi ridică foarte sus cota «literarităţii» textului“; „Dominat de mizantropie, interiorizând şi cântărind totul, gânditorul nu-şi reprimă reacţiile umorale. (...) Mentalitatea frivolă a românilor îl face când insurgent, când nihilist, când îngrijorat. Ca repere metodologice îşi propune seriozitate, exactitate, punctualitate, francheţe, ceea ce indică un spirit reparator. Dar, ca un pidosnic, deşi se declară un pacifist, reprobând polemicile inutile, este de acord cu legea talionului, respingând iertarea creştină“ (P. Aretzu, „Suferinţele unui mizantrop“); C. Ghiţă consideră Viaţa unui om singur o „autobiografie ratată. (…) Dacă onestitatea sau măcar bunele intenţii nu i se pot reproşa autorului, i se poate imputa însă o gravă carenţă a construcţiei: ansamblul nu se susţine (…) ca biografie, ci doar, cel mult, ca pamflet. Astfel, paginile privitoare la portretul ideologului cultural se pierd într-un amalgam de panseuri vindicative, de poliţe plătite grosolan, punctuate nu rareori de argumente ad hominem (cartea musteşte de reluări stângace, de repetiţii obositoare şi de flagrante erori de transcriere“. Totuşi, Marino rămâne „unul dintre cei mai importanţi teoreticieni literari postbelici şi, probabil, unul dintre ultimii mari autori de proiecte vaste din critica europeană“. Tot aici, o transcriere a discuţiei de la Cafeneaua critică, organizată de I. B. Lefter şi dedicată controversatului Adrian Marino.