Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Precursorii spiritului modern (1)

        de Adrian Popescu

Dacă vom citi cu ochii celor de azi Ţiganiada, dar şi poemul Trei viteji, vom descoperi, uimiţi poate, că Ion Budai-Deleanu, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene, e drept, unul doar pe jumătate tipic, născut acum două secole şi mai bine, anticipează unele direcţii estetice ale strictei noastre contemporaneităţi.

Voi detaila mai jos, argumentând. Nu este singurul, de fapt, Ioan Inochentie Klein cerea drepturi pentru clerul unit din Ardeal, dar nu numai pentru el, pentru naţiunea valahă, într-o serie de petiţii către curtea de la Viena, chiar înainte de instalarea sa ca episcop în 1729. Cereri bazate pe articolele de lege ale Diplomei a doua leopoldine, articole nerespectate de nobili. Se impunea, conform promisiunilor, primirea printre ,,Stări“, în Dietă etc., a reprezentanţilor naţiunii române, naţiune ce trebuia să devină ,,receptă“, pe temeiul vechimii sale, a originii latine, a numărului locuitorilor, alături de celelalte trei. Inochentie cerea egalitate de drept sau ,,concivilitatea locuitorilor pământului Crăiesc“ (vezi David Prodan, Suplex Libellus Valachorum). ,,Drepturi ale omului“, am spune azi, dreptul la viaţă, libertate, fericire, pentru toţi, şi pentru iobagi, nu doar pentru preoţii uniţi. Sau justiţie distributivă“, adică ,,după muncă şi răsplată“. Cereri formulate diferit, dar în esenţă asemănătoare, rezonau cu cele din alte ţări, vezi de exemplu, textul, din 1776, al Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite, sau unele paragrafe din constituţiile moderne, unde se pretind drepturi egale pentru toţi cetăţenii... Spiritul petiţiilor lui Inochentie, foarte modern, reflectă o mare tenacitatea şi putere de sacrificiu, aceste calităţi se vor prelungi la noi până târziu, la memorandişti sau la cardinalul, de pie amintire, Alexandru Todea (vezi volumul Luptele mele, un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac). Şi ierarhul transilvan, cel care a asistat la prima vizită a unui Papă în România, a cerut neobosit dreptate pentru Biserica Unită, libertate religioasă în general pentru cetăţenii români ai secolului al XX-lea, gemând sub dictatura comunistă, ca, în urmă cu veacuri, sub dualism, marele lui înaintaş unit, Inochentie. Providenţa i-a şi aşezat de fapt în catedrala Blajului, ,,Sfânta Treime“, pe amândoi, aproape de altar.

Despre racordarea Transilvaniei, apoi a Principatelor, la modernitate, prin corifeii Şcolii Ardelene, s-a scris mult, convingător, nu vreau să repet, în plus, nu e domeniul meu. Rolul decisiv, pentru viitoarea Românie, al Unirii religioase, de la 1700, este, de asemenea, binecunoscut. Eu vreau să fixez doar câteva repere, de deschidere europenă, de modernitate, ale celor porniţi din Blajul greco-catolicismului pentru a ajunge la universalitate. Primul reper e Inochentie, luptătorul şi apoi exilatul la Roma. Blajul e subordonat politic Vienei, iar spiritual, Romei. Transilvania e mereu modelată de acest cuplu de forţe, complementare. Viena e un oraş de referinţă pentru modernitate, capitala politică a Imperiului este un centru de putere de stat, dar şi de iradiere culturală, de efervescenţă a ideilor noi, iluministe, unde se formează mulţi tineri porniţi din Blajul şcolilor — veritabili intelectuali români. Termenul de intelectuali nu cred că e nepotrivit, ei sunt oameni învăţaţi, dar şi oameni ai cetăţii, luptând pentru emancipare socială. În plus, sunt oameni ai credinţei creştine, cu standarde etice înalte, de la Samuel Micu, Petru Maior, la memorandişti, Alexandru Vaida-Voevod, cardinalul Iuliu Hossu şi Iuliu Maniu. Ei sunt legaţi de Viena, prin calitatea lor de cetăţeni ai Imperiului, dar au idealuri naţionale, militează pentru drepturile românilor. Primul Război mondial îi adusese pe ultimii doi la Viena, în 1918, primul era preot capelan, militar, al doilea ofiţer român al Imperiului austro-ungar. Derobaţi de obligaţiile faţă de Împărăţia bicefală destrămată, ei sunt artizani importanţi ai Marii Uniri de la 1918… Viena e mereu nu doar o placă turnantă a istoriei românilor, dar un loc de formare a primilor intelectuali români, dotaţi cu spirit critic, dublat de vocaţia construcţiei ample, cu patriotism autentic.

Budai-Deleanu — sobrul funcţionar imperial de la Lemberg — este un om şcolit temeinic, nu un destructurant cu orice preţ al canoanelor clasice, ori renascentiste, cultiva parodia, travestiul, citatul, subtextul, intertextualitatea, rescrierea ironică, mărci ale zilelor noastre, dar mai ales un aliaj fin între componenta perenă a clasicismului (în sens larg, de la Homer, Vergiliu la literatura italiană a unui Tasso, Tasoni, Ariosto, la modă în Viena anilor când Budai-Deleanu locuieşte în capitala Imperiului) şi aerul hâtru, dizolvant şi relativizant. Om cultivat, dar şi dotat cu umor abundent, supraabundent chiar, iluminist cu morbul scepticismului voltairian în artere, cu unele răbufniri anticlericale chiar, Budai-Deleanu face figură de postmodern, azi, autor al unei insolite opere literare, tipărită în două versiuni, la 1800, apoi la 1812, anul războaielor napoleonice, a epocii Iluminismului, epocă semănând cu a noastră, prin procesul de laicizare accentuată şi ,,desvrăjire“, de rafinament obosit şi contestare a reperelor moralei creştine.

Ion Budai-Deleanu, vă amintesc, se naşte la Cigmău, în 1760, face studii la Blaj, în capitala greco-catolicismului român, urmează studiile la Viena, teologie, drept, devine apoi doctor în drept, este o perioadă psalt, lector, la biserica Santa Barbara, nu e prea agreeat de blăjeni, de episcopul Ioan Bob, din 1788 îl găsim traducător de hrisoave, acte notariale, le-am zice acum, la Lemberg sau Liow, cum e alt nume al oraşului polonez, acum ucrainean, unde populaţia e amestecată etnic, religios, cultural, prilej, presupun, de observaţii fecunde pentru scriitor. Negreşit domnul ,,consilier crăiesc la Judecătoria nemeşilor“, un român vrednic, născut în apropierea Hunedoarei, este un om cultivat, un poliglot, un cunoscător temeinic al autorilor antici, un lingvist apoi, de vreme ce redactează, printre altele Temeiurile gramaticii româneşti, dicţionare, lexicoane, unul numit Lexiconum latino-romanicum sive valachicum, apoi, De origine populorum Transilvaniae, după gustul doct al Şcolii Ardelene, demonstrând romanitatea poporului nostru şi latinitatea limbii române.

G. Călinescu scrie în Istoria…. sa, după ce remarcă influenţe literare, teme, originalitatea scriitorului, portretizându-l concentrat-expresiv pe autorul nostru: ,,Budai Deleanu este un om cu desăvârşire occidental fără a pierde nimic din spiritul ţăranului ardelean“.

În Istoria critică a literaturii române, un ,,călinescian“, Nicolae Manolescu, scrie despre Ţiganiada: „Este una dintre cele mai perfecte ilustrări ale literaturii de gradul II (Genette), de la Don Quijote încoace, comparabilă cu performanţele modernilor, ale unor Joyce, Borges, şi Nabokov, scriitori langă care Budai-Deleanu stă la fel de bine ca şi lângă Ariosto, Tasso, Voltaire sau Pope“. O sinteză a principalilor istorici literari şi critici literari, de-a lungul timpului, de la, să spunem, Aron Densusianu la Ion Istrate, sau de la D. Popovici la Ion Urcan, de la Ioana Em. Petrescu la Marta Petru sau Ion Vartic, realizează recent Irina Petraş, coordonatoarea unui colocviu desfăşurat la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, cu ocazia împlinirii celor 250 de ani de la naşterea autorului Ţiganiadei, şi a unei utile antologii critice, tipărite la Casa Cărţii de Ştiinţă, din acelaşi oraş. Dar să vedem câteva observaţii mai pertinente, pe care le vom analiza succint, făcute de eminenţi critici literari din diferite generaţii, toate apreciind monumentalitata acestui început literar modern. Ca o caracteristică generală, se impune ideea că Budai-Deleanu a dat literaturii române un poem eroic-comic valoros, pornind de la o tradiţie literară europenă ilustră, dar a coborât stilul înalt într-unul aparent minor. Subiectul însuşi este umoristic, ţiganii sunt chemaţi de Vlad Ţepeş să-l ajute în bătălia împotriva turcilor, dar totul ia un curs absurd, antieroic, parodic. De la Flămânda, spre Inimoasa, traseul belic al oastei romilor, locuri inventate, dar intens sugestive lingvistic, de altfel, plonjăm într-o lume pe dos, începând cu defilarea romilor, pe cete, aurari, argintari, ciurari etc., fiecare cu starostele ei dinainte, caraghioasă. Să privim doar ceata argintarilor, conduşi de Parpanghel, care e cel mai simpatizat de autor, se pare: ,,Cei armaţi aveau buzdugane/ De aramă şi nişte lungi cuţite/ Toţi oameni nalţi şi groşi în ciolane,/ Cu părul îmbârzit, barbe sperlite,/ Haine aveau lungi, scurte şi-nvârstate/ Unii fără mâneci, alţii rupte-n spate// În loc de steag purta ei o cioară// De argint, cu pene răşchirate/ Într-acel chip că gândeai că zboară/ Pleznind în arepi cu aur suflate./ Musica făcea cu drâmboaie/ Zdrăncănind clopoţei de cioaie…/ Marşul suna în cornuri mugătoare,/ Toţi lolăindu-se în gura mare“.

Sextinele autorului au o mare consistenţă, sunt pline de o perceptibilă energie verbală, care depăşeşte descriptivismul pur şi simplu, o spune Călinescu: ,,vocaţia lui Budai Deleanu nu este descriptiv㓠deşi, cred, nu e oarecare nici descrierea, dar geniul inventiv, verbal, te copleşesc la el, mlădierea sub cleştele acestui excelent făuritor de expresii noi, unde neaoşismul, latinismul şi neologismul, parcă fierbinţi, sfârăie modelate în forme originale, savuroase, foarte crude… totul e în curs de fixare. Asistăm la o fierbere de materii verbale în curs de aşezare, va veni Eminescu s-o facă. ,O senzaţie de coajă verde ca la Slavici“, conchide Călinescu. Ba, mai mult, Budai-Deleanu s-ar afla ,,în condiţia intelectuală a ardeleanului care nu cunoaşte oraşul, ale cărui rude sunt ţărăneşti“. Bine, v-aş întreba, dar Viena nu o cunoaşte studintele valah, iar Lembergul o fi fost el târg, dar avea protipendada sa, tabieturile lui, ambiţiile sale sociale şi mondene, toate sosind de la centru, margine, dar a Imperiului... Mă întreb dacă nu ar fi aplicabile, deci, aici, caracteristicile unui repertoriu al secundarului, vezi O teorie a secundarului, Univers, 1997, lucrarea notorie a teoreticianului Virgil Nemoianu?

Nr. 06/2010
Festivalul Internaţional Tudor Arghezi
de Horia Gârbea

Zilele poeziei în Olt

Simpozionul Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu“ ediţia a VIII-a

Festivalul Internaţional - „Zile şi Nopţi de Literatură“

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghişor

Din Jurnal (1999)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (4)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

Precursorii spiritului modern (1)
de Adrian Popescu

Noi, înlocuitorii
de Nicolae Prelipceanu

Fiare vechi şi-nmiresmate
de Nichita Danilov

Mircea Cărtărescu, nimic
de Dumitru Chioaru

Dimensiunile halucinante ale realităţii
de Paul Aretzu

Despre puterile văzute şi nevăzute
de Gabriela Gheorghişor

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Starea de iovie
de Ioan Lascu

Umbre şi lumini
de Constantin M. Popa

Six o’ clock: timpul povestirilor
de Daniela Firescu

Iubire sacră şi iubire profană
de Simona-Grazia Dima

Partea de Utopie
de Florea Miu

Mihai Duţescu şi terapeutica visului
de Ovidiu Ghidirmic

Nominalizări pentru Premiile U.S.R. pe anul 2009

Cărţi nominalizate la Premiile U.S.R. pe anul 2009, comentate în revista Ramuri

George Vlăescu – expresie a Şcolii Naţionale de pictură
de Bianca Predescu

Efectele metodei onirice în poezia lui Ion Chichere
de Mircea Bârsilă

De la biografie la politică şi cu popasuri în metafizică
de Mircea Ghiţulescu

Poeme
de Ioana Dinulescu

Festivalul Internaţional Shakespeare - ediţia a VII-a
de Nicolae Petre Vrânceanu

Un album – document al durerii noastre
de Luiza Barcan

Contradicţie şi libertate
de Florin Caragiu

Experienţa împăcării
de Ştefan Vlăduţescu

Păpuşa de sticlă
de Ion Catrina

Manual de visătorie
de Tudor Nedelcea

Poeme
de Nagy László

© 2007 Revista Ramuri