Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Noi, înlocuitorii

        de Nicolae Prelipceanu

Am o strângere de inimă de câte ori aflu că vreun cunoscut de-al meu, ca să nu zic prieten, atunci e mai mult de atât, ne-a părăsit. Lumea, desigur, nu se depopulează prin dispariţia nimănui, dimpotrivă, se repopulează şi se suprapopulează într-un ritm ameţitor, dar asta nu înseamnă că plecarea fiecărui om a cărui figură îmi era familiară nu o goleşte, din punctul meu de vedere, de sens şi, poate, rost. Citesc mecanic anunţurile din România liberă şi nu le înregistrez, uneori, continuând să cred că un nume oarecare, despre care ştiu ceva, desemnează pe cineva care continuă să fie în viaţă, deşi a apărut demult într-un necrolog de-acolo. Pe de altă parte, câte figuri cunoscute, familiare chiar mie, de pildă din Clujul în care am trăit vreun sfert de secol, nu mi-au mai trecut nici prin faţa ochilor şi nici prin minte de alţi douăzeci şi cinci de ani de când l-am părăsit!

Cu casele e mai complicat. Pe astea le vezi fără să le înregistrezi cel mai adesea, atunci când treci spre punctele în care mergi zilnic sau periodic. Lipsa lor, dispariţia lor îţi atrage, însă, pe loc atenţia, aşa cum simţi dispariţia unui mare arbore tăiat care susţinea un decor familiar, aşa cum s-a întâmplat – sunt deja mulţi ani de atunci – cu unul din Piaţa Romană, în locul căruia a rămas, goală, faţada unei case frumoase de altădată, preluată de oameni de azi. Oamenii sunt şi nu sunt un decor, arborii desigur, oricâtă personalitate ar avea, sunt mai ales elemente de decor. Ca şi casele. Cele vechi, acelea care încep să dispară, una câte una, pe măsură ce proaspeţii îmbogăţiţi pun ochii pe locul de sub ele şi din jurul lor, le dau jos şi trag câte un bloc de sticlă şi metal care stă ca nuca-n perete între martorele existenţei care tocmai s-a încheiat. Casele, zidurile lor, dacă ar avea memorie, câte n-ar mai înregistra ele! Câte figuri, câte forme, unele mai apetisante o clipă şi decrepite pe urmă, până la binemeritata dispariţie, nu le-au trecut prin faţa... Dar ele n-au ochi, aşa că fraza trecută ar face bine să se termine cu un decis „... uşilor”. Dar şi a ferestrelor, care sugerează, totuşi, vrând-nevrând, ochii.

Am citit, demult, o povestire a lui Marcel Aymé, din cartea care a devenit şi film, Passe-muraille în original, Omul care trece prin zid, în traducere. Acolo se imagina un moment greu al unei lumi, cam ca astăzi, pe la noi, în care autorităţile sunt silite să recurgă la nişte „cartele de viaţă”. Pe scurt: cei mai utili au voie să trăiască mai multe luni pe an, eventual tot anul, ceilalţi, mai puţine, în ordinea (ne)importanţei. Reînviau exact în locul de unde dispăruseră cu o lună, două sau zece în urmă. Ceea ce dădea naştere la situaţii, comice fireşte, vreun soţ bătrân revenind alături de nevastă-sa, mult mai tânără şi, deci, cu o cartelă de viaţă mai generoasă, numai că acum erau trei în pat, inclusiv mai tânărul amant, pentru că femeia nu avusese grijă să-şi ţină mai bine calendarul, altul decât cel la care se referă ele de obicei. Vă imaginaţi ce ar fi, câţi am fi prin casele mai vechi, dacă ar învia, deodată, toţi cei care au locuit acolo cândva? Toate acele contururi care au modelat aerul odată, care au dezlocuit aerul acelor încăperi, sigur că altul, reîmprospătat, deşi în fond acelaşi! Dar, mergând mai departe, ieşind din case şi încăperi, să ne închipuim câţi am fi pe glob, dacă ar învia toţi cei care s-au retras cândva sau au fost retraşi, cum vrem să o luăm. Întrebarea mea care va rămâne, ştiu sigur, fără răspuns, ar fi câte vieţi omeneşti s-au desfăşurat pe Pământ de la prima şi până azi, adică de la primul coleg al nostru imemorial, coborât din copac şi până la ultimul născut din momentul evenimentului. Statisticienii s-ar încumeta probabil să calculeze şi asta, însă cu o probabilitate extrem de mare, mai precis, cu o mare aproximaţie. La ce ar folosi? Ei bine, asta e întrebarea următoare. La nimic. Sau la totul. Am putea şti a câta roată la căruţă suntem, fiecare luat în parte sau toţi cei de azi la un loc. Ei, şi dacă ne-am aventurat pe această pantă periculoasă, atunci am trece la alte calcule: câte păduri am distrus noi, oamenii, de când populăm Pământul, şi câte altele, câte case am construit, câte resurse ale Pământului am irosit?

Dar în zilele noastre toate calculele care se fac au în vedere viitorul, trecutul mai puţin, trecutul aproape deloc. Trebuie să privim spre viitor. E deviza lumii de azi. O fi fost şi a celei de ieri. Sigur că inşi mai vechi, aşa ca mine, îşi pot permite şi chiar sunt îndemnaţi de ceva secret să privească mai ales în trecut. Oricât aş urî confesiunile atunci când nimeni nu ţi le cere expres, o să fac una: şi când eram tânăr, eu tot spre trecut priveam, atât cât era al meu, atât cât era – şi era – al istoriei omenirii.

Admit că toţi cei care au locuit cândva în vreo casă ar putea încăpea, la rigoare, în încăperile respective. Dar dacă ar reînvia toate casele din oraşe şi, poate, chiar sate? Astea unde să mai stea, când pe locul fiecăreia stă ferm alta, „care mi-o întrece”? Căci casele nu sunt decât nişte înlocuitoare ale altor case, care la rândul lor... Dar noi? Nişte înlocuitori ai altora care şi ei, la rândul lor... N-ar fi mai bine să se comunice, după recensăminte, rezultatele menţionând numărul de „înlocuitori” în loc de „locuitori”? Eu zic că da, ar fi mai serios şi mai aproape de adevăr. Căci România are, de pildă, în acest moment, un număr de aproximativ 22 de milioane (dacă i-o mai fi având) de înlocuitori. Ai tuturor celor care sunt pe buzele tuturor când vine vorba de istorie, dar mai ales ai anonimilor, ale căror nume au dispărut de mult şi din cimitire, poate numai prin străvechi documente mucegăite să se mai păstreze.

Cică la nu ştiu câte miliarde de ani lumină, planeta Pământ trece mai aproape de Venus, să zicem, care îl întreabă cum o mai duce şi ce are pe el, punctele alea negre, o erupţie, vreun cancer de piele, la care cel dintâi răspunde „oameni”, iar Venus îl consolează: „trece”. Eu ştiu dacă trece(m)? Şi dacă după ce trece(m) o să mai fie ce-a fost? Că, vedeţi, cel puţin prin filme, ce se întâmplă cu vechile temple din Asia ori de prin America Centrală, cum sunt ele invadate de arbori şi de vietăţi, cu toţii daţi cândva afară de constructorii acelor temple sau aşezări. Sunt invadate, dar pietrele lor rămân, se încăpăţânează.

Am ajuns prea departe. De la decor la înlocuitori. Că şi decorul este înlocuit cu o ritmicitate crescândă. Noile blocuri, chiar zgârie-nori, se construiesc în lumea civilizată şi stabilă pentru o sută de ani. La fiecare sută de ani sunt date jos şi se face altul, în stilul epocii, pe locul unde a fost cel condamnat. O pildă demnă de luat în seamă. În felul acesta, nu vor mai exista vestigii, oraşe vechi de câteva sute de ani peste exact atâtea sute de ani câte presupune vocabula „câteva”. Va fi totul proaspăt şi nou-nouţ, ca şi cum nimeni n-ar fi trecut pe-acolo înainte şi sugerând celor în viaţă, la un moment dat, că nimeni nu va trece pe-acolo după ei. De fapt, că nu există înainte, deci nici după. Ideea clară a lumii în care trăim. În oraşele din Canada, îmi spunea cineva, şi probabil moda e pan-americană, adică vine din Statele Unite ale Americii, sicriele se iau din casele unde persoanele respective şi-au terminat zilele, noaptea, în aşa fel ca nimeni sau mai nimeni să nu le vadă şi să nu se întristeze, să nu se gândească la moarte. Păi nu ignora sau sfida, moartea şi regimul comunist! Deşi cortegiile funerare se duceau spre locurile de veci ziua, totuşi, moartea era ceva prohibit pe cât posibil şi din literatură şi din celelalte arte, cel puţin la începuturile regimului, când era mai strict. Mecanismul care stă în spatele acestei mentalităţi mi se pare clar: omul, ca să fie util, trebuie să nu se gândească decât la prezent, la ce are de făcut. De fapt, la ce i se dă de făcut. Omul ca unealtă. Înlocuitor. Că unealta, când se perimează, este înlocuită cu alta, nouă, şi, eventual, mai perfecţionată.

Nr. 06/2010
Festivalul Internaţional Tudor Arghezi
de Horia Gârbea

Zilele poeziei în Olt

Simpozionul Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu“ ediţia a VIII-a

Festivalul Internaţional - „Zile şi Nopţi de Literatură“

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghişor

Din Jurnal (1999)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (4)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

Precursorii spiritului modern (1)
de Adrian Popescu

Noi, înlocuitorii
de Nicolae Prelipceanu

Fiare vechi şi-nmiresmate
de Nichita Danilov

Mircea Cărtărescu, nimic
de Dumitru Chioaru

Dimensiunile halucinante ale realităţii
de Paul Aretzu

Despre puterile văzute şi nevăzute
de Gabriela Gheorghişor

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Starea de iovie
de Ioan Lascu

Umbre şi lumini
de Constantin M. Popa

Six o’ clock: timpul povestirilor
de Daniela Firescu

Iubire sacră şi iubire profană
de Simona-Grazia Dima

Partea de Utopie
de Florea Miu

Mihai Duţescu şi terapeutica visului
de Ovidiu Ghidirmic

Nominalizări pentru Premiile U.S.R. pe anul 2009

Cărţi nominalizate la Premiile U.S.R. pe anul 2009, comentate în revista Ramuri

George Vlăescu – expresie a Şcolii Naţionale de pictură
de Bianca Predescu

Efectele metodei onirice în poezia lui Ion Chichere
de Mircea Bârsilă

De la biografie la politică şi cu popasuri în metafizică
de Mircea Ghiţulescu

Poeme
de Ioana Dinulescu

Festivalul Internaţional Shakespeare - ediţia a VII-a
de Nicolae Petre Vrânceanu

Un album – document al durerii noastre
de Luiza Barcan

Contradicţie şi libertate
de Florin Caragiu

Experienţa împăcării
de Ştefan Vlăduţescu

Păpuşa de sticlă
de Ion Catrina

Manual de visătorie
de Tudor Nedelcea

Poeme
de Nagy László

© 2007 Revista Ramuri