Acesta este titlul noului volum de versuri al lui Tucu Moroşanu (apărut la Editura Feed Back din Iaşi), care îşi duce veacul exilat iarna în bucătăria sa de vară de la Cîmpulung Moldovenesc, bucătărie cu cerdac din care pornesc cărări şi drumuri de rouă, şerpuind prin dulcile obcini ale Bucuvinei, trecînd prin Pasul Mestecănişului, prin valea năbădăioasă a Bistriţei şi prin molcoma valea a lui Chiril, pentru a se opri un pic în Pasul Prislopului şi a urca apoi, odată cu lăsarea întunercului, prin şaua Fundul Colbului, pe veşnic încruntatul munte Geamălău, pînă la coioba de pe Steaua Ciobanului, unde „trece agale, cu pulberi de lumină în caomă hirsută,” pe Drumul Robilor, acompaniat de sunetul buciumelor, „lustrul păstorilor”.

L-am cunoscut în vara anului trecut la Festivalul de poezie de la Satu Mare. Printre poeţii gălăgioşi sosiţi din nord, dar şi din sud, Tucu Moroşanu făcea o figură aparte. Stătea, de obicei, la cîte o masă din colţ, asistînd zîmbitor la conversaţiile pe care confraţii de poezie le încingeau, înconjuraţi de cuţite, sticle şi pahare, discutînd despre toate cele ce se petrec în lună şi în stele... Era de o discreţie rară şi de un bun-simţ aproape bătător la ochi. Poate că nu se simţea tocmai în largul său printre atîtea „celebrităţi” şi spirite alese... Atitudinea sa rezervată nu respira însă nimic ostentativ. Tăcerea lui era una naturală. Poetul tăcea cu naturaleţea cu care un fumător înrăit fumează în faţa ceştii de ceai sau de cafea prima, dar niciodată ultima ţigară. Figura sau, mai bine zis, atitudinea lui avea ceva oriental, amintindu-mi cumva de poezia lui Matei Vişniec, Înţeleptul la ora de ceai, care, ignorînd urletele mulţimii din stradă, priveşte cum dinlăuntrul ceştii „se ridică la suprafaţă sîngele lucitor al materiei” Mi l-am închipuit stînd cu picioarele încrucişate, într-o poziţie contempaltivă, în apropirea unui închipuit havuz dintr-o pagodă, încercînd să descifreze cu privirea un hai-ku, ce sună ca un boncăluit uriaş de cerb ce „linge drobul lunii”, ascultînd „ploaia gîndită tîrziu” ce susură monoton peste „parcul ce şi-a băut umbra obedientă”.

Ne-am cunoscut ceva mai bine pe drumul de întoarcere, trecînd prin Ţara Oaşului şi contemplînd munţii ce se zăreau în dreapta noastră. Nu am simţit nevoia să vorbim. Nici să ne schimbăm impresiile asupra modului cum percepeam peisajul ce ni se derula prin faţa ochilor... Poetul s-a remarcat, din nou, printr-o tăcere grăitoare. În maşina ce gonea cu o sută de kilometri la oră, Tucu Moroşanu stătea la fel de liniştit ca înţeleptul lui Vişniec la ora ceaiului. Nu-l deruta nici conversaţia aprinsă pe care o purtam punînd literatura şi ţara la cale, şi nici mişcarea. În sfîrşit, după un scurt popas pe care l-am făcut la Sighetul Marmaţiei, ca să ne tragem sufletul, şi un altul la Vişeul de Sus, unde ne-a întîmpinat taraful, după vreo trei sau patru ore de navigat pe drumuri nu tocmai cuşere, am ajuns, în sfîrşit, şi la locul său de baştină. Părăsind şoseaua, am făcut un cot la stînga, apoi unul la dreapta şi iar, dacă nu mă-nşel, la stînga, şi am ajuns într-un fel de han-cetate, străjuit de o parte şi de alta de ape limpezi curgătoare, clipocind precum cristalul. Aici limbile ni s-a dezlegat din nou, în timp ce inspectam cu ochii din ce în ce mai uimiţi ferma de peşti şi păsări a poetului. Am văut acolo vieţuind la olaltă raţe leşeşti, porumbei rotaţi şi guleraţi, cocostîrci albaştri şi gîşte egiptene, ce ne ciuguleau grăunţe din palme, cu ochii aţintiţi spre munţii ce fumegau în zare. Am dat apoi, într-un alt adăpost, peste un cîrd de cormorani ce înotau alături de cîteva nutrii jucăuşe speriind păstrăvii ce se avîntau să înfunte cursul repede al apei. Nici aici, în împărăţia sa, poetul nu a vorbit prea mult însă tăcerea sa a fost de data aceasta şi mai grăitoare, căci nerostitele cuvinte s-au întrupat la masă, nu altfel, ci tocmai la timpul potrivit, sub formă de peşti frumos rumeniţi şi legaţi în cetină de brad şi în poloboace de vin negru şi înmiresmat, potolindu-ne şi foamea, şi setea de care eram cuprinşi încă din Ţara Maramureşului...

La lăsarea întunericului, a trebuit totuşi să ne ridicăm de pe scaunele noastre îngreuiate şi să pornim din nou la drum, lăsînd în urmă hanul, unde lupii încă „n-au sfâşiat beregata lunii şi cerbii scutură-n lănci viclenia stelelor”, unde „jderii îşi rîd de acrobaţii din oraş” ascultînd cum „ursoaica îşi înţarcă puii şi liniştea într-un fel cu totul altfel reinventată, spre a fi devorată mai cu folos”, unde uncheşul poetului, cu baltagul rezemat de cer, „sărută copita oilor şchioape”, privind pruncii şi îngerii flămînzi ce se perindă în cete pe Calea Lactee.” Şi cînd am ajuns acasă, bătea tocmai „ceasul cînd cocoşul lunatic ezita să cînte”, iar noi nu ştiam exact cum ar fi trebuit să ne lepădăm de tăcerea poetului ce ne bîntuia acum prin suflet.

Înainte de a se prăvale somnul peste pleoapele căzute, l-am auzit pe Moroşanu îngînînd: „Aproape aţi ajuns să credeţi că lumea-i numai sticlă şi beton”, „tot mai puţini îşi poartă turmele prin iarba stelelor“, „eu sînt den tagma celor ce-l văd pe Dumnzeu în chip de roată sau de rouă...”

A fost un reproş sau o povaţă?