| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ioana DinulescuPrietenă sunt Prietenă sunt cu prietenii mei de două mii de ani şi mai bine. Din grădina casei mele fug de mână cu ei acasă la tine. Prietenă sunt cu prietenii tăi şi lor, iată, în zi senină ca melcul albastru târându-se pe cerul de porţelan din poala lui Dumnezeu le aduc ofranda ospitalităţii mele: pâine şi vin de rosa canina. Dimineaţa Rosei Canina Dimineaţa mea intră în ceaţă. Păşesc pe bulevardul asfaltat al zilei care urmează de parc-aş dansa pe sârma ghimpată din guşa privighetorii lui Lucian Blaga. Fratern, Îngerul Ioan îmi aşează pe tâmple coroană de fragede flori de măceş, mă ia de mână, mă poartă pe străzi desfundate, pe ulicioare pierdute în propria lor copilărie, în amintirea unui cub de zahăr candel furat de o mânuţă negricioasă din prăvălie. Fac şi eu, poet netot, în sfârşit, un gest înţelept: rostogolesc pe limba încleiată în mierea unor vechi poeme un spin, unul singur, de Rosa Canina. Bandaje vii pe Câmpul Armaggedon Fratele meu, tu, care nu crezi că tu, că eu, că noi suntem doar literele de nisip ale tatălui nostru, risipitorul de urme! Fratele meu, pe care te cheamă , pe care te strigă cu numele meu adevărat, îngerul transparent şi lichid dintre blocurile 13 şi 13 bis: Ion /Iona şi, în sfârşit, când trâmbiţaşii vestesc răsăritul fraged ca laptele mumei , ca degetele ei împâclite în bandajele vii de pe Câmpul Armaggedon, ca mâinile ei care ţes pânze salvatoare pentru nebunii luptători în Câmpul Armaggedon, îţi spun doar femeieşte şi născător Ioana, fratele meu, regele meu, n-auzi cum se scufundă în colbul de cuarţ al Podişului Tibet, urmele Tatălui nostru, cel izvodind un lung şir de soldaţi salvatori: Ion/Iona/Ioana? Lesa celest albăstruie Melc tihnit, lâncezind în propria-i slavă stătătoare, astăzi n-am scos corniţele în lume. Am stat în casă la sfat cu vrăbiile hoinare de la fereastra spartă. M-am rotit răsfăţat în umbra totdeauna mai tânără ca mine, mai fragedă şi mai răcoroasă cu un sfert de veac şi mai bine. În ordinea aceasta m-am desfătat: mai întâi am respirat aburul cafelei fiicei mele, după care am plimbat-o în lesă celest-albăstruie pe canina calina Carina. Am hoinărit împreună printre resturile iernii trecute, printre ghimpii măceşului virginal, anarhistul angelic dintre blocurile 13 şi 13 bis . În această de nimeni văzută hoinăreală, braţele mele s-au înălţat, zmeie de albă hârtie , oglindindu-mi chipul de jumătate de veac în urmele dragostei de-acum un sfert de veac. Melc tihnit, melc fericit toată ziua m-am rotit în cochilia absenţei voastre. Mierea senină din uterul casei Ca un foetus trândav voi adăsta toată ziua aceasta în uterul casei. Mă voi alinta , mă voi răsfăţa în faţa cărţilor mele scrijelite de alţii. Cehov, Dostoievski, Buzzati şi chiar Shakespeare, îmi vor fi recunoscători că le voi permite să rostească lungi discursuri glorios /sforăitoare despre mine, foetusul tihnit, fericit, care se va hrăni ziua întreagă cu mierea senină din uterul casei. Ion/Iona/Ioana În această cristalină ca laptele mumei străine, zi de august, patinoarul destinului meu cotidian este brăzdat, arat , însămânţat de o corăbioară micuţă, fragilă . Ea macină între prova şi pupa indecent/inocent muzica sferelor de hârtie. Îşi încunună umerii de ţestoasă cu aripile Victoriei din Samotrake , cu torsul lui Antinous, singură botezându-se cu numele divin întreit: Ion/Iona/Ioana. O corăbioară de hârtie nescrisă, un fel de cărticică de suflet a colbului atetoateiertător, un fel de biblie a pulberii care leagănă, haină şi vicleană, în uterul ei virginal numele divin întreit: Ion/Iona/Ioana. O jivină, un vânător obosit Doamne, şi tu, pisoi răsfăţat, cum te caţări pe umeri fără fuştei, pe scara desfrunzită a inimii mele . Nu-ţi pasă că gheruţele tale scrijelesc destinul meu provincial, locuitor sărman pe o bucăţică mototolită de hârtie în obscuritatea malului stâng. Nu ţi-e milă deloc, nu-ţi pasă de tranşeele din textele mele, de meterezele pe care le clădesc, de rugurile pe care le aprind noapte de noapte împotriva singurătăţii. Nu te mai alinta , pisoi răsfăţat, ascultă-mă şi tu odată pe mine: în biblioteca imensă, de cărţi la pândă, rătăcesc eu: vânător obosit/ jivină aproape stinsă, bob de nisip în călcâiele veşniciei. Să ardem gospodăreşte Nici n-a început bine iarna că a venit vara. N-am avut timp, prieteni, să arăm, să semănăm, nici să ardem gopodăreşte, rostuit după legile cerului, buruienile din grădină. N-am avut timp să mergem la târg ca să ne târguim pentru o pereche de boi cumsecade, pentru un ciur de mălai care să ne hrănescă regeşte până la iarna următoare. N-am avut vreme să scrijelim pe scoarţa merilor ucişi spaima noastră viitoare: poemul scrâşnit printre dinţii maşteri ai verii următoare. |