Gardat de un doct studiu introductiv semnat Ştefan Stoenescu (alias Heathrow O’ Hare din Ithaca, N.Y.), volumul lui Dumitru Chioaru, Scene din oraşul-vitraliu (Ed. Vinea, 2010), reia, în versiune româno-engleză, ciclul omonim de poeme apărut în Viaţa şi Opiniile Profesorului Mouse, carte din 2004, pusă de către prefaţatorul/traducătorul de acum în descendenţa celebrului Tristram Shandy. De observat, însă, că, la fel de bine, sentimentalismul burlesc şi ironia latentă, existente în romanul clericului Sterne, puteau fi regăsite în Die Lebensansichten des Katers Murr al lui E.T.A. Hoffmann, mai apropiat spiritului locului şi scriiturii poetului sibian. Dumitru Chioaru profesează un lirism înrudit, în unele privinţe, cu procedeele de investigaţie arheologică, fapt remarcat şi de Ştefan Stoenescu: „Asemeni arheologului, antropologului sau istoricului, muzeografului, Dumitru Chioaru întocmeşte cu acribie o fişă documentară pentru nenumărate repere culturale din Sibiu şi împrejurimi”. Dar Scene din oraşul-vitraliu nu este un simplu documentar poetico-turistic. Autorul sondează, pe niveluri de mister, secvenţe eponime, caută în stratul de steril pământul viu al engramelor pentru a conserva mărturiile unei istorii evanescente. Poezia, în acest caz, nu este operă de restaurare, ci de restituire, asigurând textului rezistenţa la proba timpului. Poetul-hierop regizează expunerea unor piese ex-voto şi transmite posterităţii metopele limbajului. Este o înşiruire de semne desprinse din „ceaţa amintirilor”, hierofanii intime, cum inspirat le numeşte prefaţatorul, ecouri ale unor vremuri pe cale de a fi şterse definitiv din memoria afectivă. Poemul „Restaurantul Bufniţa”, spre exemplu, transmite senzaţia concretă a înstrăinării, a pierderii unor valori esenţiale. Prin fuziunea acordurilor inaugurale villoneşti („Unde-s poeţii care închideau/ în miez de noapte/ şi deschideau în zori Restaurantul Bufniţa?”) cu sentenţe amintind „Epigonii” (versul „s-au dus fără întoarcere la casa lor” sună aproape de eminescianul „S-au dus toţi,
s-au dus cu toate pe o cale nenturnată”), poetul devine un agent al revelării tainelor şi a miracolelor din zona obscură a deja-trăitului. De multe ori, absenţa se instituie ca temă. Într-o unitate poetică precum „Piaţa aurarilor”, desfăşurarea euforică de forme şi culori (giuvaeruri, mătăsuri, catifele şi atlazuri, cununi de mireasă, armuri cavalereşti, măşti viu colorate, cărţi învelite-n piele) este retezată brusc de conştiinţa neantului: „nimic din ce-a fost!”. Mirajul dispare strivit sub pleoape într-o jerbă gracilă, fără ca ochiul ce înăuntru se deşteaptă să-şi mai poată alia măcar iluzia remanenţei.

Versurile au, fără îndoială, virtuţi plastice, trecutul şi prezentul filtrează deopotrivă stările marcate de melancolie, vibraţiile picturale, susţinute prin câte un gerunziu ce lasă suspendată impresia („Eu am rămas la mijloc nehotărât/ ca şi acum în piaţa unduind”), rezonează în rafinamentele livreşti. „Butoiul de aur” ne întâmpină cu virtuozităţi intertextuale devoalând elanul vizionar al autodefinirii prin ricoşeu. Printre vitraliile cărturăreşti străbat până la noi tensiuni oraculare stimulate de instanţe supreme numite Diogene, Pascal, Eminescu, Nerval, Kant: „parcă eram într-o scenă de teatru (Thalia este considerată zeiţa protectoare a Sibiului – n.n.)/ cu butoiul lui Diogene în fundaţia/ bisericii gotice scăpărând lumină/ din vârful de aur în cer –/ vinul auriu şi cald din cană/ îmi clătina capul/ de trestie subţire şi gânditoare/ peste ameţitoarele ape/ ale râului Lethe/ şi-am băut până la fund paharul/ melancoliei – soarele negru –/.../ n-am mai văzut un cer atât de frumos înstelat/ şi niciodată n-am simţit mai adâncă/ reîntemeindu-mi fiinţa/ legea morală”.

Poetul flanează solitar prin Cetatea umbrelor, topos prielnic desfăşurărilor iniţiatice, cu atmosfera specifică de burg medieval atins de morbul perfid al ruinării (pereţi coşcoviţi, scări ciobite, ziduri în dărâmare, turnuri dărăpănate, bolţi întunecoase). Ceasuri oarbe bat lung şi trist, marcând spovedanii de crepuscul despre „legenda mincinoasă a podului de fier” („Podul minciunilor”), despre sublimul „ultim avatar al lui Tristan şi-al Isoldei” (trimitere la sfârşitul tragic al poetului Ştefan Augustin Doinaş şi al soţiei sale, balerina Irinel Liciu), despre umbrele auguste al Cercului Literar (Stanca, Olteanu, Doinaş). Dumitru Chioaru peripatetizează în decorul familiar al Sibiului ocolind descriptivul de album prin transfigurare şi intuiţii toponimice, amintindu-şi „că-n exil Cioran/ se visa mergând pe Spinarea Câinelui/ când i se făcea dor de casă“ (loc unde se întâlnesc poeţii cu ielele), ori sesizând asemănarea „dintre scoarţa copacilor şi coperţile cărţii”, ca în „Moara de scoarţă”, posibilă, prin transfer metaforic, fabrică de hârtie din scoarţa sălciilor plângătoare. Chiar atunci când evocă spaţii muzeale, poetul îşi temperează tentaţia acumulărilor fotografice (icoane pe sticlă, ştergare, farfurii pictate, oale de lut, linguri de lemn, cuptorul boltit, canceuri, furca, fusul, fierul de călcat, cămăşi de in, poale încreţite, pieptare, ciubere, paturi cu stâjeac de cânepă, scrinul, lampa de gaz – „Muzeul satului”) prin intercalări confesive sau prin recuzarea cotidianului agresiv în favoarea unui hieratism baroc şi uşor patetic („Muzeul Brukenthal”, „Biserica din groapă”, „Biblioteca Astra”).

În blocul neomodernist al poemelor ce compun Scene din oraşul-vitraliu, se diferenţiază „19 octombrie 1957 Sângătin”, prin asumarea în stil postmodern a biograficului de inspiraţie blagiană, dar cu orizontul metafizic răsturnat în zona frisonantă a trecutului recent: „funcţionara de la ghişeu sorbind cu zgomot/ încă o gură de cafea/ spune cu voce dogită: următorul!/ peste chipul următorului om se suprapune/ imaginea mea într-o gară aglomerată/ gâfâitul trenului printre coline/ spre oraşul inundat de sate/ ca ecou al revoluţiei din octombrie/ harnică grămădind în dosare/ data şi locul naşterii/ locul de muncă al părinţilor/ rude stabilite în străinătate/ telefoane ascultate/ scrisori anonime/ fotografii în alb-negru –/ un chip printre alte chipuri necunoscute/ o mască printre alte măşti/ ies de la ghişeu aproape în fugă/ pe banca din parc scot din geantă un măr/ este putred”. Din fericire, criza de identitate este pasageră. Dumitru Chioaru, omul care trece cu o carte sub braţ, sfidează „ochii oraşului” (simbol şi memento al permanentei supravegheri ascunse în spatele „pleoapelor de ţiglă”) cu încrederea că cercul marii culturi este inexpugnabil.