Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Între trei continente

        de Ioan LASCU

Cunoscut mai ales pentru activitatea sa în domeniul teoriei literare și al compara­tismului, Virgil Nemoianu a publicat foarte recent, la Editura Institutului Cultural Român, niște note de călătorie adunate între 1983 și 1992 și revăzute înainte de publicare (2006). Așezate destul de sugestiv sub titlul Străin prin Europa, ele se referă, cu o singură excepție, la Europa occidentală: Anglia, Franța, Spania, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Italia, unele din aceste țări fiind vizitate de mai multe ori. Excepția de care pomeneam se leagă de trecerea cortinei de fier în 1992 și de reîntâlnirea, după aproape trei decenii, cu România. Ținând seama că V. Nemoianu este rezident în America de prin 1975, apoi repetând faptul că incursiunile sale se desfășoară covârșitor în Occidentul european, s-ar putea spune (și este perfect adevărat) că pendulările au loc între două continente. Atunci ce m-a tentat să aduc vorba de trei continente? Nimic altceva decât constatarea, banală de altfel, că între vestul și estul european diferențele sunt atât de marcate, cultural și civilizațional, încât se poate pretinde că Europa, cel puțin până la 1 mai 2004, se împărțea în două, împărțire care a fost începută și menținută prin căderea „cortinei de fier”, împărțire care a continuat, deși fără opreliști politice ireconciliabile, ca până în 1989, până astăzi. Pot deci ușor jongla cu ideea pendulării între trei continente ale căror deosebiri vizibile le repartizează, fără doar și poate, în trei lumi distincte.

În fine, fără a lungi vorba, parcurgând notele lui Virgil Nemoianu, am încercat sentimente contradictorii. Mai întâi m-au demobilizat înseși explicațiile autorului care nu voiau parcă să justifice, ci să submineze cartea lui de însemnări, altfel făcute în fugă, trunchiat uneori, fără referințe suficiente alteori, trimițând la persoane ori lucruri numai de el cunoscute:

„Volumul de față nu este prea interesant în sine. E vorba de note de călătorie prin Europa, așa cum le-ar fi putut face multă lume […].

Observațiile sunt mai mult decât o dată naive și elementare, întocmai ca ale unui spectator transoceanic, care pe deasupra mai e și „rural“, adică notează pentru întâia oară, de la margine, un centru (de fapt marginal și acela!).” (pag. 5)

În al doilea rând, observațiile sunt făcute în urmă cu 15-25 de ani și, ca atare, multe sunt neconforme cu realitatea de azi din atâtea locuri vizitate odinioară de Nemoianu. Între timp, Europa de vest s-a modernizat încă o dată, micșorând sensibil distanțele care o separau, ca tehnică, ancorare în actualitate și confort, de America deceniului nouă al secolului XX. Este și bine și rău. Este bine pentru că notele capătă astfel o valoare documentar-istorică – ele ne descriu o Europă occidentală văzută într-o anume etapă a istoriei sale. Este și rău pentru că anumite aprecieri comparative emise de călătorul scriitor sunt evident perimate și nu mai contează nici ca opinii, nici ca, să zic așa, cotații. Unele mi-au părut chiar subiectiv-răutăcioase.

Notațiile sunt privitoare, în linii mari, la trei aspecte mai semnificative: impresiile „furnizate” de ambianță – peisaje naturale sau urbane, înfățișarea, conduita și obiceiurile oamenilor –, apoi de numeroasele vizite la muzee urmate de considerațiile, uneori acablante, făcute asupra unei puzderii de pictori și de tablouri și, în al treilea rând, de întâlnirile cu personalități române din exil dar și cu altele, internaționale, aflate printre participanții la diferite reuniuni și colocvii ale asociațiilor de literatură comparată. Mai puține notații despre stările intime, fără legătură directă cu locurile vizitate, ceea ce ar fi, e adevărat, mai potrivit într-un jurnal. Excepție fac doar scurtele comentarii, în mare parte anodine, asupra cărților și jurnalelor citite în timpul peregrinărilor și desele mențiuni asupra rezolvării de cuvinte încrucișate, băut sau fumat. Anecdoticul își face loc rareori. Unele călătorii au fost întreprinse împreună cu familia, prilej cu care autorul are vreme să observe și exteriorul, iar altele, solitar, în calitate de specialist, când el se oprește îndeosebi asupra ultimelor două aspecte. Așadar minuție și maliție, inconstanță și reveniri, grabă în redactare și răbdare în contemplarea comorilor din muzee. Chiar Nemoianu pare să pună toate aceste contraste / contradicții pe seama condiției lui mai aparte:

„Autorul lor e european de origine, american prin opțiune (au trecut de la această opțiune mai bine de 35 de ani, să zicem, depinde cum vrem să calculăm), persoana ce se întorcea periodic pe vechea peninsulă europeană a marelui continent asiatic și aduna impresii mai mult sau mai puțin inteligente. Era vorba așadar de un „european“ prin obârșie, care vizita ca un străin locurile din care provenea sau contempla ca noutăți rădăcinile proprii, pe care nu prea le cunoscuse nemijlocit”. (loc. cit.)

Este demnă de lăudat onestitatea autorului față de propriul demers.

Dintre personalitățile întâlnite se rețin Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pictorul Tomaziu, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Marian Popa, Gelu Ionescu și alți jurnaliști români de la Europa Liberă, Doinaș aflat în vizită la Paris și, se înțelege, o mulțime de comparatiști de prim plan din multe țări de pe glob.

Sătul, până la urmă, de atâtea notații sumare asupra exponatelor din muzeele vizitate de fiecare dată, așteptam un pic nerăbdător să citesc și aprecieri mai ample, mai întemeiate estetic și iată că Nemoianu  le face cu ocazia deplasării la Paris, în vara anului de grație 1989. Acolo îl atrag îndeosebi Musée d’Orsay și – nu e nici o mirare – Luvrul, cutreierate și în anii dinainte, dar mai în grabă. Când glosează asupra impresionismului (Orsay) sau asupra picturii franceze de la Luvru, autorul devorator de muzee are competență și șarm.

Am citit cu o oarecare febrilitate însemnările ce alcătuiesc Trecerea cortinei (1992) și am rămas dezamăgit, dar nu din cauza calității acestora, ci a proastei impresii pe care i-o lasă România după o despărțire de 17 ani. Nici nu se putea altfel, dacă priveai cu ochi rece ce se întâmpla și cum arăta România după un an și jumătate de la abolirea formală a comunismului. Virgil Nemoianu nu e un sentimental, el nu se înduioșează (căci de entuziasm nici nu poate fi vorba!), nu se bucură (fiindcă nu are motive oferite de viața ca atare a foștilor concetățeni), ci doar observă, critică și uneori deplânge. Prin comparație, lumea românească, revăzută după aproape două decenii, având Occidentul european la polul opus, nu poate decât să inducă un sentiment al derizoriului. Diferențele în dezavantajul nostru ajungeau vizibile – o știm foarte bine și azi – chiar prin alăturare cu Ungaria vecină, unde călătorul se oprește de două ori, înainte și după descinderea în București. Al treilea „continent” înseamnă, pentru Nemoianu, la acea oră, mai mult dezolare. O imposibilă întoarcere!

Lectura unei cărți precum Străin prin Europa te prinde până la urmă prin varietate, prin dinamica  și uneori prin insolitul impresiilor. Totodată, pentru cel care a trecut printr-o seamă de locuri cutreierate de autor ea este și o bună recapitulare și fixare a unor impresii altfel lăsate mai mult în voia memoriei afective. Pentru Virgil Nemoianu Străin prin Europa este și un prilej de autoreflecție, deoarece un transfug în America, sosit tocmai din zona „cortinei de fier”, se putea simți „fără probleme” străin și acolo, fiind străin de propria țară (așa voia regimul comunist!) și, surprinzător, străin și de o arie culturală care generase  modernitatea Europei de est înainte de 1945. În acest sens elocvent este epilogul, un citat de o jumătate de pagină din John Lukacs, Confessions of an Original Sinner, de unde se poate desprinde ideea că exilul din propria țară îl mai urmărea un timp pe est-europeanul evadat în lumea liberă:

„Suntem exilați, risipiți prin America, deplasați, refugiați, după crudul potop rusesc al celui de-al doilea război mondial. Pentru mulți dintre noi descoperirea Europei a început din puncte de plecare americane. Abia în America am contractat gripa europeană, acea nostalgie a locurilor față de care „madeleina“ lui Proust era doar un biscuit […]. Oricum, diferite cu totul de locurile noastre natale, de Budapesta sau Praga sau Szeged, mă rog,  de unde vom fi provenit, locuri în care nu ne puteam întoarce sau unde, în cel mai bun caz, reveneam cu tristă seriozitate, lipsiți de iluzii.” (p. 231).

Și așa poate crede cineva că odată, pentru fugarii din lagărul nefericirii fără întoarcere, exilul era pretutindeni.

Nr. x/200x
Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2006

Lada de zeghe
de Anton JUREBIE

„Scriitorul și criticii săi“

Rezerve de entuziasm
de Gabriel Chifu

Mircea Eliade și gândirea mitică
de Ionel BUȘE

Trecerea Rubiconului
de Gabriel Dimisianu

Între trei continente
de Ioan LASCU

Urletul exasperării
Gabriela GHEORGHIȘOR

Lucrare întru rostul poeziei
Florea MIU

Paradigma feminității
Paul ARETZU

Centura de castitate
Bucur DEMETRIAN

O nație fantastă
Dania-Ariana MOISA

...și peste toate sunt o carte...
Ioana DINULESCU

Chenare cu îngeri
Valeria Manta TĂICUȚU

În căutarea fericirii (pierdute?)
Gabriel COȘOVEANU

Ale tinereții valuri… poetice
Luminița CORNEANU

Arta și știința
de Nicolae Prelipceanu

Aprilie, o aniversare, o carte
de Adrian Popescu

Teama
Anahit TOPCHYAN

Dimoviana (II)
de Dan Cristea

G. Călinescu, prozatorul
Marian Victor BUCIU

Corintul începe seria poeților. Primul pe listă, Ioan Es. Pop
de Horia Gârbea

Vladimir Dobocan
Emil Mladin

Inefabilul melancoliei
Petre CIOBANU


Daniel MUREȘAN


Iulian CARAGEA

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(I)
Ion MILITARU

Nu poți să pleci
Horia DULVAC

Adânc pe adânc
Ioana DINULESCU

Pământul văzut de sus
Mircea GHIȚULESCU

Mihai Stănescu între trecut și prezent
Cătălin DAVIDESCU

Henri Zalis - la ceas aniversar semnificativ
Mircea MOISA

Flori duhovnicești pentru mitropolitul Nestor Vornicescu
Tudor NEDELCEA

Patriotismul azi
Toma GRIGORIE

Vasili KANDINSKI (1866–1944)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri