Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezia Generaţiei ‘80

        de Doina Pologea

Cântecele Jilavei

Motto: Au fost 10.000 de morţi

în închisorile comuniste.

şi cu mult mai multe

cântece, ucise şi înviate…

 

I. oamenii - şerpi

la Jilava, sub priciuri

de unde se ieşea târâş, pe brânci

din care pricină locului i s-a spus

„şerpărie”

iar oamenilor - „şerpi”

deţinuţii erau chemaţi pe rând

pentru a fi schingiuiţi

iar în locul celor vârstnici

se ofereau tinerii

Nică Voloşniuc a ieşit de mai multe ori

ba din stânga, ba din dreapta

de sub priciuri

şi a încasat bătăi fără număr

în locul altora

când ofiţerul a observat

mulţi din gardienii păcăliţi şi-au dat demisia

uluiţi

iar Nică, omul care ieşea de sub priciuri

ba din stânga, ba din dreapta,

şi-a purtat pe mai departe numele de

„şarpe”

„şarpe bălos”

sau „şarpe bicisnic”

deşi nici un şarpe bălos nu iese la drum

pentru a muri în locul altui şarpe

vreodată

II. cei goi

a fost cumplit de frig în iarna aceea

în închisoare, la Jilava

într-un cui se legăna, colorat,

paltonul domnului R.

la care el privea mereu

învelindu-se cu pătura

nu s-a îndurat să coboare paltonul

pentru niciunul din deţinuţii bolnavi

care tremurau, aproape goi.

când a fost eliberat

domnul R., bucuros,

şi-a luat paltonul din cui:

căptuşeala a căzut spulberată, împreună

cu o colonie de şoareci

şi domnul R. a plecat dezbrăcat, tremurând

l-au consolat cei goi:

- domnule R., noi toţi

la ceasul sfârşitului

când vom dori să ne îmbrăcăm

cu iluziile noastre, coloratele

ne vom pomeni că ele se spulberă şi rămânem

doar cu sufletul nostru

aşa cum a fost el

îmbrăcat în câteva rugăciuni

şi nimic, nimic nu ne va ţine de cald

mai bine

pe o linie punctată

pe o linie subţire, punctată

de sus, de jos, de oriunde ai privi

puţin alungit înspre umbra lunii

se vede mergând

un om.

din spate

ca o umbră furişată

un număr

sare la gâtul lui

se lipeşte de el.

omul tocmai vorbea

cu iarba, cu furnica

şi s-a întrerupt.

în locul lui

numărul vorbeşte acum

cu iarba, cu furnica.

numărul răspunde „prezent”

şi nimeni nu-şi mai aminteşte

că pe acolo a trecut odată

un om

pe linia subţire, punctată

de sus, de jos, de oriunde ai privi

mult alungit înspre umbra lunii

se vede mergând

un număr.

cântecele mironosiţelor

noi nu ştim cum miros florile din Ghetsimani.

noi nu am fost în grădina Ghetsimani.

dar am văzut cum moare o floare, una singură

pentru toate celelalte

arcuind zborul crengilor

şi câtă bucurie ţâşneşte

apoi

ca un boboc triumfal

anunţând Învierea

noi nu am fost în grădina Ghetsimani.

dar oare această succesiune de stări, de petale

nu are ea ceva

din mireasma florilor din Ghetsimani?

*

noi nu am călătorit la Tiberiada,

mare de jar despărţită de toiagul viselor noastre

unde pâinile şi peştii sporesc

precum, în nenumărare pe cer, astre

acolo unde El a venit

şi, frângându-se pe Sine,

oamenilor li s-a dăruit

(pe ştergare se vedea, aburită, o pâine…)

noi nu am călătorit la Tiberiada

există însă un loc în care luând

fărâmitura Potirului Sfânt

am aflat, bucuroşi de minuni

o fericire cum nu-i alta pe lume, pe lumi

iar locul acela, oriunde ar fi el

nu are oare nenumărarea de stele promise

a Tiberiadei, mare de jar răsucită-n inel

pe toiagul de vise?

*

noi nu vedem oamenii.

noi vedem doar carcase umblătoare.

pe Cruce, El i-a închis în lacrima Lui

pe cei care au fost, pe cei care vor fi, pe fiecare.

închişi, ei sunt totuşi liberi în El.

de aceea unii se mişcă atât de sfios

ca nu cumva să spargă pieliţa cea fină, fină

cristalul lacrimii care-i înveleşte

rotindu-i în lumină.

poveste cu un miel

(după un cântec de Mircea Vintilă)

-mielule, deloc nu se mai vede

soarele, de parcă n-ar fi

-nu-i nimic, domnule, noi avem

un paravan de soare

va fi ca şi cum soarele ar fi trecut

de bunăvoie dincolo de cer

- mielule, deloc nu se mai văd

stelele, de parcă n-ar fi

- nu-i nimic, domnule, dar noi avem

un paravan de stele

va fi ca şi cum stelele ar fi trecut

de bunăvoie dincolo de cer

- mielule, deloc nu se mai vede

moartea

de parcă n-ar fi

- aşa e, domnule, dar noi avem

cel mai bun paravan la îndemână:

viaţa

aşa cum o trăim pe-acest pământ

„şi noi, mieii, domnule

şi voi, domnii, domnule”

ea

nu lasă privirii

nici măcar un centimetru deschidere

spre acel abia

presimţit

îngânat de suflet

ritmat de aripile păsărilor

dincolo

al cerului

cerurilor.

© 2007 Revista Ramuri