Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre rai şi iad în literatură şi nu numai...

        de Florin Caragiu

Nikolai Hartmann, în Estetica sa (Ästhetik, Berlin, 1953, p. 414), a opinat că: „Poezia metafizică e pseudoestetică, deoarece [atunci când, n.n.] viziunea determinată metafizic caută doar imaginea lumii şi această lume e ordonată de cele mai multe ori în mod primitiv”. Se cade să-i dăm dreptate esteticianului german, admiţând faptul că semnificatul imaginat – ca un pur referent – în afara legăturii lui cu semnificantul artistic rămâne să fie un produs al gândirii extraestetice şi, ca atare, în mod similar cu un aparat scos din priză, a părăsit acea atmosferă fenomenologică răspunzătoare de producerea sensului sensibil sau, cum ar spune fenomenologii, a sensului marcat de evidenţă internă, către care opera de artă deschide. Evoluţia artei şi a conştiinţei critice corelative ne conduce spre concluzia că limbajul artistic nu atât ex-primă şi re-prezintă o realitate mentală anterioară exercitării lui, cât mai ales el e capabil să producă noutate, să creeze sentimentul unei alte realităţi, în orice caz alta decât este cea înscrisă în reflexele mentale curente. Astfel, cu timpul s-a căzut de acord că semnificantul poetic are o natură infinit mai complexă decât semnificatul (care este gândul în sine, ca tot ceea ce poate fi gândit prin abstragere, prin izolare de modalitatea contextuală specifică în care ceva – în speţă, un cuvânt – apare).

Complexitatea incomparabilă legată de rolul jucat de semnificant se referă, nu în ultimul rând, la procesul spontan de prelucrare discretă şi calitativă a informaţiei, incompatibil cu decupările şi ajustările raţionale standard; pe de altă parte, ţine de ordinul evidenţei faptul că în preajma limbajului poetic trăim cu senzaţia că s-a rostit un adevăr esenţial, şi aceasta se întâmplă chiar dacă nu am spart codul în care s-a realizat o comunicare enigmatică, „înţeleas㔠în neînţelesul ei. Venind ca o confirmare a celor arătate mai sus, ne răsună în memorie o mărturisire făcută de prolificul şi imaginativul Borges, când acesta a spus că trăsătura dominantă a scrierilor sale o reprezintă limbajul, nu noţiunile filosofice: „Cred că sunt preocupat mai degrabă de imagini decât de idei. Nu sunt capabil de gândire abstractă. Chiar dacă mă refer la ceea ce au făcut grecii sau evreii, tendinţa mea este să mă gândesc la asta nu în termenii raţiunii, ci în aceia ai fabulelor şi metaforelor. (…) Prefer imaginile. Sau, cum a spus Kipling, unui scriitor îi este îngăduit să scrie o fabulă, dar cât priveşte morala fabulei, aceasta îi poate rămâne nu pe deplin cunoscut㔠(Massachusetts Institute of Technology, Aprilie 1980, Borges intervievat de Jaime Alazraki).

Elaborând teza sa antropologico-filosofică referitoare la „fantasticul structurilor imaginarului”, Gilbert Durand aprecia: „Dacă funcţia fantastică depăşeşte refularea şi semiologia, şi prin aceasta dacă ea nu e secundară în raport cu un oarecare departament al conţinutului mental, constituie deci acea lume plenară căreia nici o semnificaţie nu îi este exclus㔠(Structurile antropologice ale imaginarului, Bucureşti, 1973, p. 479). În viziunea lui Gilbert Durand, înţelesul fundamental dat funcţiei fantastice este pus în evidenţă prin conceptul de eufemism, caracterizat după cum urmează: „Sensul suprem al funcţiei fantastice, care se împotriveşte destinului muritor, e deci eufemismul (…), acea legătură imaginară şi secretă care leagă continuu lumea şi lucrurile de inima conştiinţei; nu numai că se trăieşte şi se moare pentru idei, dar moartea oamenilor îşi primeşte absolvirea prin imagini. De aceea imaginarul, departe de a fi pasiune deşartă, e acţiune eufemică şi transformă lumea după Omul Dorinţei: poezia e-un pilot/ Orfeu îl însoţeşte pe Iason” (idem, p. 600). Trebuie spus că tocmai ignorarea criteriului calitativ specific de interpretare, căruia i se supune imaginea în câmpul receptării artistice, unde ce se comunică este strict dependent de cum se comunică, a condus nu de puţine ori la confuzii grosiere prilejuitoare de înţelegere eronată, la nivel de decodificare a mesajului.

Un exemplu în acest sens îl constituie ideea – prea puţin dispusă către o reflexivitate adâncit㠖 că imaginea iadului în literatură, cu punctul de plecare în luciferismul romantic, ocupă un loc privilegiat şi apare infinit mai expresivă decât monotona şi plicticoasa realitate pe care o propune raiul. Ce putem comenta? Se ignoră aici faptul decisiv că, în orice caz, funcţia imaginii artistice nu este aceea de a exprima în mod naturalist o realitate, activând din cuvânt o denotaţie izolată. Fără doar şi poate, forţa negativului s-a exercitat stilistic dintotdeauna în literatură şi se poate lesne constata că ea impregnează cu o anume strălucire şi prospeţime lexicul şi direcţionările energice ale enunţului. Bunul simţ ne spune însă că reprezentarea prin contrariu aduce cu sine un spor de confort psihologic, o energie vitală brusc crescătoare, pe care n-o mai poate transmite de la un punct încolo un anumit cuvânt într-o situaţie pragmatică dată. Dacă raiul se prezintă pentru unii ca o realitate „moartă”, cel mai probabil de vină nu e realitatea, ci imaginea primitivă şi uzată pe care omul şi-o face despre realitate (Hartmann).

În cadrul unui interviu, Borges însuşi se arăta dispus să creadă în ideea că există multă tristeţe în rai, argumentând astfel: „putem fi fericiţi timp de o clipă sau două, însă o eternitate de fericire este de neînchipuit”. Afirmaţia poate fi adevărată atâta vreme cât nu este fals extrapolată. Fericirea pentru eternitate e o sintagmă ce ar putea suna fals, într-adevăr, atâta vreme cât o măsurăm cu capacitatea psihologică şi trupească a muritorului, supus uzurii energetice din ce în ce mai apăsătoare. Lucian Blaga a atins în treacăt punctul crucial al problemei, dând drumul strigătului sfâşietor de neputinţă: „Daţi-mi un trup, voi, munţilor”. Să nu uităm că pe tărâmul abisal al istoriei umane procesul dobândirii fericirii (măcar ca bunăstare imediată) are în spate un consum de energie redutabil şi adesea sisific. Facem eforturi să ne simţim mulţumiţi, suntem din ce în ce mai obosiţi pe măsura trecerii timpului, încât în final somnul şi moartea sunt căutate inconştient de unii ca o alinare, deşi alternativa se vădeşte a fi penibilă şi respingătoare dacă o privim îndeaproape.

În condiţiile entropiei generalizate şi în afara cugetării teologice şi poetice, cu greu omul îşi poate reprezenta intuitiv acea stare paradisiacă în care fericirea pentru eternitate practic „agreseaz㔠în mod sublim fiinţa, cum ar zice poetul. Substanţa raiului este iubirea, iată mesajul de bază al teologiei. În iubire trăirea timpului se modifică profund, fapt remarcat cu subtilitatea-i caracteristică de Dostoievski, chiar dacă într-un context uşor ironic. „Ce faci în viaţă?”, era întrebat unul dintre personajele sale, la care acesta răspunde: „Cum ce fac? O iubesc pe Olga”. În dragoste, a te gândi la celălalt este ca şi o acţiune, formula în acelaşi sens eseistul Sergiu Al. George. Fericirea paradisiacă, deşi este o stare, are în sine energia unei acţiuni, ca şi când am face continuu ceva. Nu cunoaşte statismul inerţial. Geneza ei nu se sprijină pe determinismul naturalist. Discutând despre această nouă geneză a fericirii, nu mai are acum sens punerea problemei în termeni de „viabilitate” a fericirii veşnice.

Într-adevăr, fericirea veşnică nu e viabilă conform principiilor practice după care funcţionează psihologia naturalistă. Tocmai acest „hiatus” psihologic ne împiedică să disociem realităţile, aşa cum ele sunt sau pot fi, ontologic şi fenomenologic disjuncte. Iarăşi se cuvine să discernem între ideea de iad ca realitate şi imaginea literaturizată a iadului, care din punct de vedere al eficienţei sale artistice nu are menirea să ne aşeze psihologic în „starea de iad”. Când a deliteraturizat noţiunea de iad, Dostoievski a rămas în faţă cu un fenomen derizoriu: o magherniţă din care cel închis singur acolo nu mai poate în veci ieşi. În fapt, „răul şi moartea sunt totuna. De aceea noi, cei de astăzi, dorim cu ardoare Viaţa, care înseamnă revenirea la Binele Dumnezeiesc” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Dialog în Absolut, ed. Platytera, 2007, p. 263).

Luiza Barcan

Şase feluri

de a trăi

O nouă carte dedicată subiectului grav
şi deocamdată departe de a fi epuizat, crima comunistă ridicată la rang de politică de stat în România deceniilor cinci-opt, scoate din anonimat moartea unor oameni vinovaţi doar pentru a se fi opus terorii. Sau, aşa cum inspirat observă istoricul Zoe Petre în prefaţa volumului Şase feluri de a muri (Editura Polirom, 2009), semnat Marius Oprea: „Cele şase + n personaje ale cărţii l-au găsit pe autor şi l-au luat ostatic, silindu-l, şi pe noi dimpreună cu el, să le evoce suferinţele şi să le facă, în fine, cunoscut sfârşitul: să-i grijească, să-i pomenească, să-i smulgă din neantul la care au fost condamnaţi”.

Respirând ani de zile praful şi mirosul de moarte din hârtiile inepuizabilelor arhive ale Securităţii, Marius Oprea nu s-a mulţumit să fie doar un cercetător neimplicat care să dezgroape pur şi simplu din cimitirul de celuloză nume de oameni. Certa vocaţie literară şi morală a istoricului conduce demersul său spre reabilitarea unor destine tragice. El reconstituie evenimentele care au condus de la vinovăţii fabricate la morţi absurde şi îi pomeneşte în chip creştinesc pe oamenii ucişi bestial, cărora li s-au găsit cu greu chiar şi gropile comune unde au fost azvârliţi. Un interesant proces de asumare, îmbrăcată în haină literară, a destinului fiecărei victime poate fi sesizat în toate cele şase capitole ale cărţii.

Nu s-a ştiut aproape nimic, până nu demult, despre sfârşitul de cele mai multe ori prematur şi întotdeauna atroce al opozanţilor regimului comunist. Marius Oprea se dovedeşte, şi în noua sa carte, o conştiinţă vie, profund marcată de grozăvia totalitaristă, posibilă şi fiindcă cei mai mulţi dintre noi s-au prefăcut şi se prefac în continuare că ea nu a existat. Istoricul şi cercetătorul infernului de hârtie a ales să reabiliteze el, cu mijloacele limbajului literar, destinele frânte ale unor, până deunăzi, anonimi, poate şi fiindcă cei îndrituiţi să o facă cu mijloace oficiale se eschivează de la un atât de necesar gest reparatoriu. Până de curând, rudele celor şterşi de pe faţa pământului, înainte de a fi înţeles prea bine ce învinuire li se aduce, au fost contemporane cu călăii copiilor, nepoţilor, părinţilor ori soţilor lor. Acestor călăi nu li s-a întâmplat mai nimic. Au îmbătrânit şi s-au pensionat, au murit în patul lor. Cameleonismul lor înnăscut şi absenţa oricărei conştiinţe civice i-a ferit şi după 1990 de răspundere. Au trăit mai departe în privilegii şi nu de puţine ori au fost ridicaţi în grade sau funcţii pentru „merite deosebite”.

Volumul Şase feluri de a muri este alcătuit din texte publicate iniţial în Ziarul financiar, între anii 2006-2008, cu excepţia povestirii inedite „Generalul”. Cartea se deschide cu un cuvânt înainte al autorului care-şi avertizează cititorii asupra faptului că faptele şi personajele prezentate sunt reale şi că doar unele „figuri mărunte, gesturi, peisaje sau chiar situaţii” sunt imaginate. Acelaşi „Cuvânt” al autorului îi motivează şi demersul: „Şi, iată, am scris, gândindu-mă mai puţin la păstrarea acribiei în descrierea realităţii sau la sensul faptelor povestite, cât mai ales la faptul că pentru cel ce scrie nu există uitare”.

Înainte de a se transforma în „şase feluri de a muri”, vieţile personajelor reale din cartea lui Marius Oprea sunt mai ales şase feluri de a trăi. Fără prea multe nuanţe de gri, în epoca instaurării terorii comuniste se putea trăi doar în două feluri: acceptând condiţia de deţinut în propria ţară, aşa cum a făcut majoritatea, sau refuzând-o, aşa cum au procedat cei puţini aleşi de Dumnezeu să prefere moartea în locul anulării demnităţii şi libertăţii fireşti. Cu excepţia personajelor din primul capitol, „Spionii care au intrat în frig” (Constantin Săplăcan, Puiu Ilie, Wili Spindler, Mathias Bohn şi Gheorghe Bîrsan), nişte derutaţi de vremuri care acceptă să fie paraşutaţi ca spioni de nevoie în România anului 1951 doar fiindcă, fugiţi fiind, doresc să se întoarcă acasă şi nu ştiu cum să o facă, celelalte victime ale dictaturii evocate în carte refuză tranşant opresiunea. E vorba despre partizanii care luptă în munţi împotriva comunismului, aşteptând intervenţia trupelor anglo-americane, despre familiile lor şi despre cei care-i adăpostesc, despre două loturi de deţinuţi politic, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi care sunt împuşcaţi din voia şi zelul sinistrului general Nicolski, care consideră că pedeapsa primită de aceşti „duşmani ai poporului” e prea „blândă”, despre un adolescent din Botoşanii anilor optzeci (Mugur Călinescu) care scrie cu creta în spaţiile publice ale oraşului natal lozinci anticomuniste, punând în mişcare întreaga forţă de represiune a Securităţii şi, în fine, în ultimul capitol al cărţii, despre tinerii Ioan Pop, Valer Căienar şi Simion Căienar, împuşcaţi de trupele de Securitate la Valea Rea din satul bistriţean Hălmăşău în 1950, împreună cu cel care-i adăposteşte la stână, Cristurean Vasile, pentru că întârzie să se prezinte la încorporare. Întârzierea lor se datorează, mai ales, convingerii că urmează ca aliaţii anglo-americani să pornească un război de eliberare a României în care ei, tinerii recruţi, nu vor să lupte împotriva eliberatorilor. Tot în acelaşi timp şi în acelaşi loc sunt executaţi vârstnicul ţăran, gospodar de frunte al satului, Gavrilă Burzo, pentru că îi dă adăpost unui alt tânăr care se sustrage încorporării, Petre Constantin, ucis la rându-i.

La antipodul acestor feluri de a trăi (chiar dacă pentru puţin timp) ale victimelor terorii, există felurile de a trăi ale călăilor. Oportunişti de tineri, taraţi de felurite complexe, dar cu instinct de fiară, docili, vicleni, alunecoşi, amuşinând mersul vremurilor, terifiante personaje sus-puse ale istoriei noastre recente precum: colonelul de securitate Pavel Aranici, „Fiul bucătăresei”, ministrul de interne al anilor cincizeci, Alexandru Drăghici ori generalul Alexandru Nicolski, alias agentul NKVD Boris Grunberg (trimis în România ca spion înainte de sfârşitul celui de al doilea război mondial şi ajuns după marea conflagraţie criminalul oficial al opozanţilor regimului de ocupaţie), toţi aceşti diavoli cu chip de om ne dau, prin cutremurătoarele pagini ale cărţii lui Marius Oprea, imaginea demenţei oficializate, a absurdului devenit lege şi a laşităţii devenite tehnică de supravieţuire. Printre aceştia, în capitolul „Ianus”, se inserează, ca o altă faţetă a dictaturii şi a perfidelor ei mijloace de supraveghere, imaginea unui pseudo-opozant, cea a scriitorului transfug Silviu Crăciunaş (în realitate racolat prin tortură şi trimis ca spion în Occident).

Cea mai nouă carte a lui Marius Oprea se citeşte pe nerăsuflate. E drept că sentimentul de profundă deznădejde pe care-l încearcă cititorul nu poate fi anulat. El rămâne ca o zgură. Dar măcar cu atât să răsplătim şi noi jertfa celor ce au ales să rămână oameni până la sfârşit. Scrisul rămâne, acesta e ghinionul călăilor. Şi-au îngropat mai întâi victimele în rapoarte şi hârtii. Acum aceste hârtii sunt martorii de necontestat ai crimelor celor ce
le-au făcut posibilă existenţa. Marius Oprea n-a putut să le citească fără să încerce să înţeleagă ce s-a întâmplat, fără să nu mărturisească în numele celor care au murit în numele libertăţii. E binevenită cartea aceasta. Fie şi numai pentru cei care de douăzeci de ani încoace nu se mai opresc să căineze execuţia rapidă, după un proces sumar (dar un proces, în cele din urmă), a cuplului Ceauşescu. E binevenită pentru bocitoarele călăilor. Dacă bocitoarele vor afla că oameni tineri şi complet nevinovaţi au fost asasinaţi şi aruncaţi în gropi comune de securişti, puşi chiar să sape acele gropi înaintea execuţiei, poate că inima lor se va înmuia cu adevărat şi îi vor deplânge pe aceştia.

Dacă noi toţi nu ne vom înmuia inimile şi nu ne vom dezrobi conştiinţele, nu vom încerca să aflăm măcar ce s-a întâmplat atunci, dacă nu chiar să purtăm mereu în noi ca pe o vină ce trebuie răscumpărată moartea absurdă a compatrioţilor noştri mai curajoşi, mai curaţi şi mai îndrăgostiţi de libertate, atunci vom fi nevoiţi, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să ne deplângem propria condiţie.

© 2007 Revista Ramuri