Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (6)

        de Gheorghe Grigurcu

Farmecul indistinct al unor cărţi citite cîndva, în anii fragezi. N-aş vrea să-l risipesc aşa cum, potrivit unei recomandări ce şi-o făcea Proust, nu e bine să te uiţi cu atenţie spre a desluşi trăsăturile unei femei necunoscute, întîlnite pe stradă, care preţ de-o clipă ţi s-a părut foarte frumoasă. Pentru a nu te dezîncînta. Ce mi-ar mai spune azi Mizerabilii, Zeilor li-e sete, Discipolul, Jean-Cristophe etc.? M-a captivat şi Romanul lui Eminescu, semnat de Cezar Petrescu (nu-i vorbă, şi un Şerban Cioculescu i-a întîmpinat apariţia cu mari elogii). Mi-e teamă să nu sfărîm amintirea fragilă, adică viaţa mea de atunci, ea însăşi devenită ficţiune în marginea ficţiunilor literare. Insuficienţele, confuziile delicioase, înfriguratele speranţe nedesluşite ce-i constituiau sevele au fost absorbite într-un şir de cărţi cu care o reîntîlnire ar fi riscantă. Ar putea fi o catastrofă. Aidoma celei produse de revederea unei femei iubite pe care n-ai mai văzut-o cincizeci de ani (vai, mi s-a întîmplat!).

*

Minciuna: o slăbiciune perversă. Dar şi adevărul poate deveni pervers atunci cînd îşi arogă statutul puterii discreţionare.

*

„Cine nu-i cinstit faţă de adevăr, nu e nici faţă de minciun㔠(Montaigne).

*

„Stricăciunea veacului se realizează prin contribuţia particulară a fiecăruia din noi: unii aduc trădarea, ceilalţi nedreptatea, necredinţa, tirania, avariţia, cruzimea, după cum sunt mai puternici; cei mai slabi aduc prostia, deşertăciunea, lenea” (Montaigne).

*

Recitindu-l pe V.N., în calitatea d-sale de mo-ralist „simptomatolog”, sunt tot mai surprins de cinismul „tehnic” pe care-l propune (o stilistică a sicităţii, compusă cu voluptate), ca şi cum, din ferestruica unui beci, plin de complicate maşinării dezafectate, m-ar izbi în obraz o pală de aer rece, cu iz de mucegai. Vădeşte disponibilităţi pentru nimic (nu pentru Neant). Şi capricii năzuind la o proliferare fantastă a funcţionalului, nu la o detaşare contemplativă sau analitică faţă de acesta. Îşi schimbă măştile rapid-elegant. Afectează a fi atras de „individul utilizabil”, aidoma unui naturalist pentru a-l fixa într-un insectar, fiind de fapt funciarmente blazat. Hobby-ul d-sale: un snobism „metodologic funcţional”. Comportarea etică apare explicată prin cea mecanică, nu viceversa. Impresiile dereglării pe care le produce sunt exterioare fiinţei, ţin de un histrionism glacial, autocalmant. Se simte în toate paradoxurile eseistului un gen de pragmatism uşor plictisit, ţinta unei „rentabilităţi” mondene, nestrăine de categoria „interesantului”, cu toate că, în duh dandyst, se precizează c㠄«interesantul» nu înseamnă aproape nimic”. Un artificiu tras cu superbie în compuncţiune. Strălucire a unei inteligenţe asemenea unei lumini electrice pe care, după voie, o poţi într-o clipă aprinde ori stinge. Anafectiv. Faţă de Cioran, pare lestul unui fruct căruia i s-a stors zeama.

*

Să fie totdeauna confesiunea favorabilă expierii? Nu se poate întîmpla ca un păcat mărturisit să se complice prin însuşi actul mărturisirii, să se învăluie în stratul unei umbre suplimentare în loc de-a se destrăma? Regretabil, da. Etalarea vinovăţiei o articulează, o „explică”. Descrierea faptului sau simţămîntului reprobabil se însoţeşte cu o „raţionalizare” fie şi din necesitatea elementară a turnării sale în frază, într-o logică a comunicării. Cine se scuză, se acuză, nu-i aşa? Oricum, se produce o proiecţie în exterior. O „expunere la lumin㔠a unor filme ce au nevoie de obscuritatea laboratorului lăuntric. Senzaţia de uşurare care se iveşte consecutiv e derutantă, deoarece ea purcede din procedura formalizării şi nu din adîncirea emoţiei expiatoare, a suprapunerii acesteia cu ingenuitatea regenerată. Confesiunea nu e o reţetă infailibilă, ci un simplu procedeu a cărui aplicare poate reuşi ori poate da greş.

*

Iubirea nu înţelege propriu-zis. Iubirea trăieşte. De aci posibila ei derută în faţa discursului explicativ, fatalmente reducţionist.

*

„Dacă susţii comunismul şi eşti un adept al lui, nu poţi susţine numai ce ţi-a convenit, ci trebuie să susţii şi violenţa care a pus bazele comunismului în anii ’50 şi violenţa şi crimele din ’89 şi crimele împotriva disidenţilor” (Radu Filipescu).

*

Irezistibila aspiraţie a celor mai mulţi dintre noi către „maturitate”. E un amestec de transcendenţă biologică (surogat al spiritualizării), de impacienţă şi de ambiţie, ca şi cum ar trebui să devii un altul. O atracţie obscură către devenire, aşa cum valurile marine sunt atrase de lună. Eu unul mi-am dat seama, cu o biată intuiţie de copil de şase-şapte ani, că mă deosebesc pentru totdeauna de „oamenii mari”. Îi priveam, îi pîndeam ca şi cum am aparţine unor regnuri diferite. Mi-am permis a-mi pune o „problemă filosofic㔠în legătură cu ceea ce ne desparte, dar şi cu dorinţa de-a rămîne pe mai departe copil. „Oamenii mari”, îmi ziceam, nu pot face ceea ce doresc. De pildă, nu pot sări într-un picior. Cînd voi ajunge „mare” voi sări într-un picior, orice s-ar întîmpla. Decenii multe s-au scurs pe apa Nistrului, lîngă care îmi făceam astfel de gînduri, şi pot mărturisi că, sufleteşte, „sar într-un picior” şi acum… În orice caz, n-am devenit, n-am putut deveni un „om mare” cu acea construcţie logică de temut, cu acea ameninţătoare uniformizare a emoţiilor, cu acea strunire aspră a fluxului vieţii ce-l caracterizează pe adult. Nu m-am „maturizat”, purtîndu-mi stînjeneala melancolică a unei vîrste pentru care am fost, se vede, croit fără alternativă. „Copil bătrîn” cum mă aflu azi, abia învăţ cîte ceva din „arta” de-a fi adult, minunîndu-mă încă de cîte un exemplar de rasă, în care aceasta triumfă. Nezdruncinată, copilăria mi-a rămas în aşteptarea marii dezlegări care poate că o va repune în drepturile-i naive, dumnezeieşte puternice chiar prin slăbiciunea acestei naivităţi, căci, aşa cum spunea N. Steinhardt, în preajma Tatălui n-am putea fi decît din nou copii.

*

Inteligenţa poate fi blocată la un capăt al său de ură, iar la celălalt capăt de iubire. Între aceste două extreme, viclenia o poate eroda silenţios precum o rugină.

*

„Dar geniul, chiar marele talent, se datoreşte mai puţin elementelor intelectuale şi de rafinament social superioare celorlalţi, decît facultăţii de-a le transforma, de-a le transpune. Ca să încălzeşti un lichid cu o lampă electrică nu trebuie să ai lampa cea mai tare cu putinţă, ci una al cărei curent să poată înceta să mai lumineze, al cărei curent să poată fi derivat şi să dea căldură, în loc de lumină. Ca să te plimbi în aer, nu e necesar să ai automobilul cel mai puternic, ci un automobil care, nemaicontenind să alerge pe pămînt şi tăind cu o verticală traiectoria pe care o urma, să fie în stare să transforme în forţă ascensională viteza lui orizontală. Tot astfel, cei care produc opere geniale nu sunt cei ce trăiesc în mediile cele mai delicate, care au conversaţia cea mai sclipitoare, cultura cea mai întinsă, ci cei ce, încetînd deodată de-a trăi numai pentru ei, au avut puterea de-a face din personalitatea lor un soi de oglindă, astfel încît oricît de mediocră ar fi putut fi de altminteri viaţa lor din punct de vedere monden şi chiar, în anumit sens, din punct de vedere intelectual, ea se răsfrînge în ele, căci geniul constă în puterea reflexivă şi nu în calitatea intrinsecă a spectacolului reflectat” (Proust).

*

La moartea unei fiinţe apropiate (a unui om, pentru mine şi a unui animal), apare acel simţămînt amar-iluminat, covîrşitor, care e amestecul de dragoste, milă, durere. E un fascicul sufletesc îndreptat spre Dumnezeu ori descins dinspre Dumnezeu. Un moment absolut. Totul se mistuie în iradierea sa fixă. Are loc o ieşire din contingentul existenţial, o ancorare într-un etern lăuntric, simplu, familiar. Definitiv. O contopire între unicităţi, între tine şi fiinţa dispărută, sub veghea Unului. Însă vraja nu durează. După un număr de zile (fie şi săptămîni, luni, ani), realul curent, atît de ambiguu, de incert, revine ca un flux acoperind iarăşi miraculoasa plajă. Intervine, vai, şi o meschină ierarhizare a durerii, în funcţie de semnificaţia convenţională a fiinţelor deplînse. Absolutul intră în eclipsă, intruziunea lumescului dispune de nelumeştile trăiri, le aşează pe trepte. Reintrăm într-o ordine searbădă, într-un oficiu administrativ al celor sufleteşti. După ce ne-a făcut un semn, transcendenţa ne lasă în aşteptare…

*

Nu o dată conştiinţa joacă un rol potrivnic menirii sale de control, reglare, disciplinare a stărilor emoţionale cu a căror nebuloasă se întîlneşte aparent contrastant. S-ar cuveni ca ele să nu-i fac㠄surprize” adică să nu aibă reacţii care s-o stînjenească în perspectiva imaginii eului în raport cu lumea ca şi a celei de sine. În realitate, ştim prea bine că lucrurile scapă adesea din raza ordonatoare a instanţei raţionale. Dimpotrivă, chiar evoluţia acesteia prin subtilităţile intelectului, prin deschiderea spre imaginar, spre creaţie, determină stratul afectiv să devină tot mai impulsiv, năzuros. E ca un copil care, supus unei supravegheri extreme, cînd dă de libertate, îşi face de cap. Devine limpede, mai cu seamă pentru indivizii cu o structură artistă, că nu pot conta prea mult pe funcţia de frînare a conştiinţei. Sensibilitatea lor la contrarietăţile provocate de ambianţă trece în hipersensibilitate, îndoielile, aprehensiunile, dezechilibrele lor cresc peste cota celor ale omului mediu. Spaima thanatică poate lesne deveni obsesivă. Spre a nu mai vorbi de experienţele erotice nu o dată chinuitoare, deschise dezastrului. E parcă la mijloc un gen de răzbunare a parterului larvar, neformalizabil al vieţii, pe care elanurile lucidităţii îl irită, îl complexează. Criteriile inteligenţei alcătuiesc un cordon de ordine în jurul masei turbulente a factorilor psihici primari, fără a izbuti să-i potolească, din contra, provocîndu-i la mai energice manifestări. Astfel conştiinţa „aristocratic㔠suportă un asalt al corpului „plebeian” al trăirilor noastre cu ireductibile virtualităţi rebele. Are loc o revoltă a vieţii primare împotriva celei evoluate prin concept. Fiinţa îşi conţine propria „luptă de clas㔅

*

„Pentru creaţia poetică experienţa pe care o faci voit, intenţionat, sistematic, e mai puţin rodnică decît experienţa întîmplătoare pe care ţi-o dăruie viaţa” (Blaga).

*

Cunosc un poet atît de dornic de renume, încît practic nu cunoaşte limite în difuzarea plachetelor sale. Mai nou, depune cîte una în mîna cerşetorilor din faţa unei biserici. În loc de pomană.

© 2007 Revista Ramuri